Respiri greu, dar nu-ți trece prin cap ca ai o problemă. O stare de discomfort te duce cu gândul la energii negative, la stresul zilnic, la orice altceva mai puțin la el. Nu-ți găsești locul și nici nu-ți sunt clare gândurile. Treci de sute de ori pe lânga el, în fiecare zi, în fiecare săptămână, an de an, de mulți ani. Te-ai obișnuit atât de mult cu el, încat face parte dintr-un tablou pe care-l știi pe dinafară.
Nu-l mai observi nici când stă în fața ta. Dar daca mâine ar dispărea, i-ai simți lipsa. Iar el, daca ar avea picioare și suflet, ar pleca fără regrete…decât cu acela că poate a stat prea mult. Cam așa fac și oamenii care ajung obișnuințe în viața celorlalți. Când ajungi să nu-i mai vezi, deși sunt acolo fizic, înseamnă fie că nu mai vor sa existe pentru tine, fie ca i-ai transformat din suflete în obiecte. Și se pune praful după o vreme, căci orașele astea mari sunt ca naiba de poluate…(Try loving in New York e primul gând neromânesc ce-mi trece prin cap)
Și uite asa am rămas eu fără aer condiționat, căci de la asta am plecat de fapt. Aparatul e încă acolo, doar că multă vreme nu l-am folosit, iar acum nu mă mai ascultă si nu-mi mai dă aer rece…Trebuie să chem niște specialiști, căci știu ce are și știu că-i vina mea (e ușor de recunoscut când celălalt n-are gură să te certe)
Când iubești (ne)condiționat, nimeni nu simte nevoia să-ți dea nimic inapoi. Iar în realitatea umană, nu există specialiști care să repare dupa tine. Si nici zâne bune cu baghete magice. Aici, fetele nu-si recuperează întotdeauna pantoful pierdut si nici baietii nu se transformă din broscoi în prinți, decât o dată la 1000 de ani. Faceți și voi calculele… căci eu mă întorc la muncă.