Cand am inceput sa adun ganduri pentru acest text, trecusera fix 9 luni de cand priveam oamenii in ochi mai mult ca niciodata, pentru ca doar atat ne mai puteam oferi unii altora. Am fost nevoiti sa ne adaptam la o noua lume, atat de diferita de tot ce am trait pana acum. S-au accentuat temeri, anxietati. S-au creat distante fizice enorme si apropieri virtuale neasteptate. Am invatat sa ne privim in ochi ca sa putem traduce sensuri si sa acoperim goluri in comunicare. Am crezut mereu, si mi s-a dovedit de nenumarate ori, ca oamenii au o capacitate nativa incredibila de a se adapta la cele mai aprige conditii, iar acestea pe care le traiam (si inca le traim) nu erau nici pe departe cele mai.
Am reluat textul tarziu, dupa luni de zile de abandon. Cred ca toti am lasat ceva in urma, ceva de care ne era dor, iar pentru mine acest dor a fost scrisul. Au trecut aproape 2 ani in care ne-am ascuns fata de multe ori si ne-am vorbit mai mult la telefon. Mii de minute gratuite si uneori nu ne-am spus nimic, doar am cautat apropiere. Nu m-am gandit niciodata la cat de multe spunem prin gesturi si mimica, fara sa scoatem un sunet, pana atunci cand chipul uman nu ne-a mai fost pe deplin accesibil.
La ce te uiti tu prima data la un om?
Suntem un intreg atat de armonios construit de Univers incat ajungem sa ne privim ca atare, in ansamblu, fara sa ne oprim prea mult pe detalii individuale. Stii ce urmeaza sa vezi ca forma umana, stii prin experienta cum sa interpretezi un zambet sau lipsa lui, o grimasa, o voce joasa, stii cum sa asociezi vorba cu chipul si sa-l traduci pe om prin filtrele tale. Dezlegam oamenii din priviri, cuvinte, gesturi si reactii. Fiecare cu ponderea ei, dar niciodata separata de celelalte. E o putere pe care o capatam in timp si fara de care a trebuit sa invatam sa traim dintr-o data. Ne-am trezit, intr-o zi, ca ne-au mai ramas doar ochii si ridurile, traducere a sentimentelor, emotiilor si cuvintelor noastre. Si surprinzator sau nu, ne-au fost de ajuns.
Mai 2020
Era o zi oarecare intr-un supermarket, ora 14 si ceva. O zi ploioasa dupa multe altele in care numarasem camerele casei si tot 2 imi ieseau, asa ca am plecat dupa lapte, nestiind ce o sa fac cu el. Ma gandesc cu amuzament (si tristete) cate ore am putut petrece la cumparaturi, cat de personala a devenit experienta din nevoie si constrangere. Oamenii vorbeau tare, se agitau ca in prag de Craciun si ii auzeam perfect. Dar am avut senzatia pentru un minut, ca nu inteleg nimic din ce aud. Nu mai vedeam cuvintele dintre ei si mi-a luat mult timp sa recunosc ce imi lipsea in acel moment. Stiu ca ele nu au forma, dar si fondul se vede in contextul potrivit. A fost ziua cand am inceput sa privesc oamenii in ochi mai mult, ca sa pot intelege. Ce altceva imi ramanea de facut?
Acoperiti de masti, suntem lipsiti de expresie. Expresia da lumii comfort in apropierea de cei din jur.
Martie 2021
Se facuse primavara si incepusem sa fac plimbari lungi prin parcurile din Bucuresti, pe strazi adiacente bulevardelor, sa ma pot bucura de afara si de oameni, dar fara sa simt ca ma sufoc (oricat de sanatosi credeam ca suntem inainte de pandemie, ceva s-a stricat in (unii din) noi si ne va lua timp sa ne reparam. eu am iesit din garantie, deci e scump). Imi aduc aminte de niste ochi atat de frumosi care m-au privit fara ezitare o buna bucata de timp, pana cand ne-am indepartat, fiecare pe drumul nostru. Nu m-am uitat mai departe sau mai adanc de atat, caci nu am simtit nevoia sa ii asociez unui context (cine era, cu cine era, incotro se ducea). Uneori, tot ce ne lipseste e sa ne simtim vazuti. Iti creeaza o existenta auxiliara celei fizice, iti valideaza energia. Esti acolo, atunci, pentru un om sau pentru intregul Univers si ti se spune asta fara prea multe cuvinte.
Acoperiti de masti, suntem purtatori de povesti sincere. Si ce multe ne-am mai zice, daca am tacea.
E asa frumos zambetul din priviri, incat nici nu are nevoie de traducere verbala. S-au format mii de linii fine deasupra mastilor albastre, in jurul ochilor. Linii pe care le ducem cu noi, sa ne aduca aminte. Chiar am muncit mult ca sa invatam sa ne intelegem din nou, in alt fel.
Mi-am propus sa ma limitez la a scrie putin despre lumea ultimilor 2 ani si numai despre lucrurile ce m-au surprins intr-un mod bun, caci dezamagirile si infrangerile sunt si ele multe si s-au concentrat altii sa vorbeasca despre ele, neintrerupt. Uneori trebuie sa iti alegi bataliile si sa accepti oamenii asa cum sunt, sau sa nu-i accepti deloc.