Să o mai pot purta măcar o dată, anul ăsta.
Să-mi ardă asfaltul sub călcâiele grăbite spre fântani cu apă vie.
Să mă iubesc cu ora 6 dimineața, acoperită doar cu un cearșaf rece, într-o cameră cu vedere spre nord.
Să fie atât de multă zi, încât să pot servi micul dejun la 5 după-amiaza, la umbra unui nuc bătran. 
Să fie atât de puțină noapte, încat să n-o dorm, de teamă că iar voi rata concertul din gradină. Și poate mâine, noaptea nu mă mai prinde acasă.
Întoarce-mi vara pe dos și promit să mă port frumos cu ea de data asta, așa cum face un bărbat cu toate femeile pe care le-a pierdut intenționat și acum le regretă. Promit să nu ma plâng, să nu oftez, să n-o ratez.