Mă tentează zilnic ca, la semafor, să fac dreapta spre ștrand, acolo unde la ora când orașul claxonează de zor probabil că nu-i nimeni. Mă văd plătind portarul să deschidă mai devreme pentru mine, să mă lase liniștită să-mi aleg un chaise longue pe marginea piscinei și să nu mă gândesc la nimic vreme de-o zi. Să fiu sătulă de soare când se trezește complexul la prânz, la sfârșit de sesiune de vară.
Scriu tot mai multe bilețele și mesaje cu subînțeles, pentru că vara se dezleagă limbile pământului. Și mă tentează să le trimit spre ispitirea ideilor nespuse care stau ascunse în umbra unei întâlniri târzii dar nu întâmplătoare.
Mă văd purtând rochii lungi în fiecare zi, pentru că umerii goi merită exclusivitate, pentru că îți poți imagina forme la nesfârșit și nu le poți ghici niciodată, pentru că îmi conferă o anumită stare de bine atunci când pășesc și rochia vine după mine grăbită.
Evit să-mi fac drum prin piață, în universul cireșelor…aș putea mânca până aș muri. De bine ce mi-ar fi, de fericire că-s toate ale mele.
Mă tentează trandafirii din grădinile blocurilor.Cum și pe ei îi tentează mâna mea, casa mea, viața mea. Îndrept privirea în altă parte ca să nu-mi infig unghiile pictate cu galben în spinii lor. Ca orice lucru frumos, doare puțin până să ajungă la tine 🙂
Mă încearcă drumurile lungi din nou, e ca și cum nu m-aș sătura să dilat timpul într-un vagon de tren. L-aș comprima din avion, dar mai am o viață pentru asta, să mă satur de înălțimi.
E plin orașul de tentații periculos de nevinovate.