Trenul Rapid Bucureşti-Timişoara soseşte la linia 2…

Am crezut mult timp că insist să plec la drum cu trenul doar de teama mea de a conduce la drum lung, o absurdă teamă ce nu este de fapt decât o emoţie voit exagerată, tradusă prin comoditate. Da, sunt o comodă, ce să spun… Fană declarată a trenurilor. Întotdeauna ajung cu 30-40 minute mai devreme (au mai fost si mici excepţii, să nu sară unii acum să comenteze… era trafic! 🙂 ) şi aştept cuminte într-un colţ al peronului. Şi observ.

Unii urcă în vagoane cu greu, după ce-şi iau rămas-bun de la toată familia… şi când spun toată mă refer şi la bunicul-mătuşii-prietenului-verişoarei, care a venit şi el la gară, să facă parte din comitetul de însoţitori (bine că s-a renunţat la fluturatul din batistuţe). Aceasta e categoria studenţilor. “Comitetul” cară sacoşele de rafie pline cu mâncare şi le urcă în tren. Pupă. Dă ultimele sfaturi înainte de plecare. O parte plânge, celalaltă râde… Ghici care cum 😛 “Lasă Gicule că ajunge el părinte şi o să vadă cum e“… 🙂 Vă sună cunoscut?

Unii sunt singuri. Se plimbă dintr-un loc în altul cu telefonul la ureche, fumează plictisiţi, se mai uită la ceas din când în când… Au o geantă micuţă pe umăr, cât pentru 2-3 zile departe de casă. După frânturi din discuţia telefonică, atitudine şi haine (ce multe spune ţinuta unui om…) îţi dai seama că pleacă în interes de servici. Aceasta este categoria “delegaţilor“, cei care-şi împart viaţa între oraşe, ştiu pe de rost mersul trenurilor şi au numai “urări de bine” la adresa companiei care n-are buget pentru a-i trimite cu avionul… “Sunt în gară, unde să fiu! Că şefu îşi plimbă amanta prin Austria cu Jeepu’  ăla nou şi eu merg ca fraieru’ 8 ore cu trenul şi fac bani, ca să-i crească lui cota de piaţă la femei… vedea-l-aş  %*//&%%¤¤##=!!!!” (înjurăturile variază în funcţie de regiune 🙂 )

Bunici veniţi în vizită. Îndrăgostiţi separaţi de distanţe. Navetişti veniţi “la oraş” să muncească… etc. Mulţi, mulţi oameni. Pe majoritatea nu-i mai vezi niciodată în viaţă. Au o poveste şi un scop pentru care se află în acel moment acolo, pe acel peron, şi o duc mai departe cu ei prin ţară.

E uimitor cât de repede îşi deschid oamenii sufletul în faţa unui străin. E suficient un schimb amabil de replici şi până la staţia următoare ai aflat jumătate din viaţa lor, din gânduri, din impresii. Şi nu mi se pare enervant, ci trist. Pentru că asta înseamnă că poate nu au în viaţa lor pe cineva care să-i asculte… că am uitat să ascultăm omul de lângă noi şi ne interesează doar să fim ascultaţi. Am întâlnit atât de mulţi şi atât de diferiţi… unii molipsitor de fericiţi, alţii dureros de trişti. Sunt câţiva pe care mi-ar face plăcere să-i revăd. Şi de fiecare dată când mă urc în tren, îi caut cu privirea pe aceia care au făcut drumul să pară mai scurt şi m-au determinat să las cartea din mână şi să ascult povestea lor. O companie plăcută este… ca un drum la “business class”, indiferent cu ce mijloc de transport alegi să călătoreşti. 🙂

Bon Voyage şi atenţie prin gară la hoţii de buzunare ! (ce, aţi mai citit voi o poveste fără personaje negative?!) 😉