“Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!”…. Mai ţineţi minte memorabilul rol al lui Dinică, din “Filantropica”?
Când vă opriţi în intersecţie şi vedeţi copilul acela slab şi murdar, suflând aer cald în mâini pentru a se încălzi… ce vedeţi în el? Când vine la geamul maşinii să vă ceară bani, ce reacţie aveţi? Vă este milă sau scârbă? Poate avea 2 poveşti şi niciuna fericită. Poate să spună adevărul la fel cum poate să mintă. Dar oricum n-aveţi timp sau chef să-l ascultaţi. Aşa că îi rămâne doar să întindă mâna să ceară. Şi stau să mă gândesc dacă amărâtul o să mănânce un colţ de pâine de banii mei, sau taică-su o sa-i bea pe toţi… Câteodată închid ochii şi trec mai departe. Câteodată nu pot. Nu pot alege una din poveşti.
Am auzit poveşti uluitoare despre copii care sunt bătuţi acasă dacă nu fac bani suficienţi într-o zi cât să-şi mulţumească animalele odioase intitulate pe nedrept “părinţi”. Sau despre bătrâni daţi afară din propria casă de copii, pentru că au ajuns prea… bătrâni şi îi încurcă… Şi atunci nu-l mai judec pe cerşetorul cărunt din colţ de la universitate. Am auzit că a fost profesor la viaţa lui. Trist.
Mai sunt şi cei care mă opresc pe stradă să-mi ceară bani pentru bolnavi, pentru ca aceştia să poată beneficia de operaţii în străinătate. Sunt pregătiţi pentru lipsa mea de încredere şi au dosar cu poză, analize, scrisori de la clinică, chitanţier… Pare totul atât de adevărat încât bag mâna în buzunar. Pentru că îmi pare rău şi pentru că n-am argumente. N-am argumente în faţa mea. Deşi sunt conştientă că poate fi atât de uşor să falsifici nişte hârtii. Dar… mâna întinsă spune o poveste şi stoarce o lacrimă!
Mulţi aleg treaba asta cu cerşetoria. Mulţi cresc cu ideea că nu au de ales. Ce e de făcut în privinţa asta? Îi ignorăm, le alimentăm buzunarele în continuare cu mila noastră sau le dăm o alternativă? Şi mai important decât asta… renunţăm când ei renunţă? Dacă fug de “reabilitare”, renunţăm la ei?