Cred că nu există reguli de existenţă, dar există direcţii şi acestea din urmă sunt marcate pas cu pas, alegere cu alegere, om cu om. Cred cu tărie că nimic nu se aplică universal pentru că ne urcăm în trenuri având bagaje total diferite, însă, undeva pe drum, lovindu-ne de tipare comportamentale, avem tendinţa de a întreba în dreapta noastră, cum să procedăm în situaţia dată. Teama unei decizii greşite îţi întoarce faţa egoistă spre lume, pentru a-i arunca ei în braţe posibilitatea unui eşec. Absolut uman.
Printre sutele de indivizi care se nimeresc pe scaunul de alături, mereu va exista cineva care, bazându-se pe similitudini existenţiale, se va regăsi în întrebarea ta şi îţi va spune ce să nu faci. Pentru că, jumătatea negativă a răspunsului e mai uşor de procesat şi are un risc mai mic de asumare. Va fi ca şi cum te-ar fi ajutat dar nu-l vei putea trage niciodată la răspundere pentru instigare la o acţiune pe care tu poate n-ai fi întreprins-o niciodată. Şi în plus, NU va avea mereu un impact emoţional mai mare. Chiar dacă nu te convinge, te blochează pentru moment într-o emoţie tangentă cu orgoliul propriu şi te ambiţionează să NU, că doar nu eşti mai …. 🙂
Persoana pe care mă voi baza mereu (şi genul de persoană care voi fi în raport cu cei din jur), nu va avea niciodată decizii radicale în discurs şi nici nu va lăsa propriile experienţe să minimalizeze importanţa momentelor altor oameni, prin expunerea tranşantă a unei versiuni finale a poveştii acestora, cu decizii, păreri, gânduri şi pronosticuri ce nu îi pot aparţine pe drept, doar prin puterea exemplului. Exemplul trebuie să fie mereu doar o altă poveste pe care fiecare are dreptul s-o înţeleagă aşa cum o simte atunci când i se prezintă obiectiv. Mai putem să fim însă obiectivi când empatizăm cu personajele unor situaţii depăşite deja de noi, la un moment dat?
Avem dreptul doar de a ajuta la conturarea unei direcţii, nu a unei decizii care nu ne aparţine, atunci când nu e vorba despre viaţa noastră.