Acum 5 ani, într-o seară răcoroasă de primăvară, 2 fete frumoase şi pline de bune intenţii ieşeau la plimbare. Mai mult trăgeau una de alta să iese din casă, dar până la urmă, din spatele unei luni perfecte li s-a arătat o seară frumoasă. Mai mult pierdută prin oraş şi mai mult câştigată pe-acasă, până spre dimineaţă, în cerc restrâns de împrejurări, cu poveşti şi vin roşu şi iar poveşti. O seară pe care doar unii şi-o mai amintesc, căci unii au o memorie fantastic de enervantă care selectează nu doar ce să-şi amintească, dar şi ce să uite.
Anii ce au urmat au fost consecinţe frumoase ale unui telefon şi unei decizii de a se îmbrăca în verde şi a cunoaşte oameni, de a nu dormi orele ci de a le vorbi întruna, până la răsăritul soarelui, când fetele mele, obosite, se îmbrăcau să plece spre şcoală, urmând să-şi bea cafeaua 2 ore mai târziu în acelaşi cerc restrâns. Cerc ce trebuia, în mod normal (dată find alinierea tardivă a planetelor) să se rupă câteva ore mai târziu, credeau ele, pentru multă vreme. Cerc care s-a restrâns pe nevăzute la doi poli şi s-a transformat în scurt timp în adrenalină, emoţii şi ore şi mai lungi de conversaţii care au început să deschidă minţi şi inimi. S-a transformat în încercări, uneori reuşite, de a da un sens acelei seri.
Nu ştiu pe unde sunt fetele acelea acum.
Ce sfarsit neasteptat si trist…
Nu stiu pe unde sunt ele de atunci. Ele de acum sunt inca prietene si isi amintesc cu drag, chiar daca povestea nu s-a terminat asa cum si-ar fi dorit. Unii oameni au aparut atunci in viata lor, pentru ca sa dispara mai tarziu spre alte cercuri.
Nu-i chiar asa trist, Monica. Oamenii se schimba, timpul trece. Raman niste amintiri frumoase, cat timp memoria selectiva isi joaca bine rolul 🙂
Numai trecerea timpului in sine e trista 🙂 Iar memoria mea selecteaza, in primul rand, evenimentele triste, spre a le indosaria intr-un folder cu deschidere automata, programat in momentele cele mai nepotrivite 🙂
🙂 te-nteleg perfect, doar ca eu nu recunosc nimic :)))
Ma gandeam eu :))