Ne-am întâlnit întâmplător, atunci când credeam că sunt doar eu și ale mele gânduri bătute de soare și de căldura lumânărilor, aprinse cu grijă într-o zi de duminică. Am ezitat. Am vrut să trec mai departe, de teamă să nu-i răpesc momentul ăla care știam că nu-i al meu și pe care știam că nu-l pot duce. Am văzut că mă privește și m-am întors brusc, cu inima mică și ochii ascunși după ochelarii de soare. Nu știu când i-am dat jos, nu știu când am luat-o în brațe, nu știu ce i-am spus, dar știu că nu i-am spus tot. Nici măcar jumătate din cuvintele pe care le-aș putea înșirui acum, departe de ochii ei, sub influența obiectivității reci care te cuprinde atunci când ești în vecinătatea minții tale și atât.
A fost o vreme când îi întâlneam pe amândoi, la brat, duminică de duminică. Duceau flori părinților. Apoi copilului. Apoi nu i-am mai văzut și mi se făcuse dor de ei. Într-o zi, la două săptămâni după ce am lansat blogul și abia așteptam următoarea întâlnire cu ei, am primit un telefon. Era februarie, atât mai țin minte.
Omul ei minunat a fost profesorul meu minunat. Și lumea ni s-a îngustat și s-a golit, atunci când el a plecat. Fiecare l-am iubit în felul nostru și amândouă îl iubim și azi și mereu. Mi-a zis că suntem mulți, dar ne prinde rar să stea de vorbă cu noi. În schimb găsește în fiecare zi flori proaspete și lumină multă. Și știe că toți copiii lui au înțeles ce a vrut să le transmită el, de fiecare dată când a intrat în clasă. Și cei care n-au înțeles, l-au iubit oricum. Cum reușea să intre în suflete necitite, a rămas secretul lui.
Sunt oameni care au norocul să-și găsească drumul perfect în viață. Nu mi-l puteam imagina decât printre romane, copii, cratime și sinonime. Și iar romane. Când greșesc, azi, mă cert singură. Când nu scriu cu zilele, mă cert singură. Și de fiecare dată aș da orice să mă întâlnesc cu el, pe aleea aia de acasă și să mă-ntrebe ce-am mai scris și să mă certe că nu l-am ascultat. Să-mi zică orice. Aș fi cel mai fericit și certat copil, din nou.
Trebuie să existe măcar un profesor în viața voastră, care să vă fi lăsat aceleași sentimente. Sper că-l mai aveți prin preajmă. Dacă da, puneți mâna pe telefon și întrebați-l ce mai face. Indiferent dacă-și mai aduce aminte sau nu de voi, bucuria lui va fi și bucuria voastră. Noi poate nu vom schimba niciodată viziunea oamenilor și viitorul lor, așa frumos cum au făcut-o ei.