Dupa 2 saptamani, nu-ti gasesti cuvintele asa usor. Ai fi vrut sa scrii la un moment dat ‘live’, din mijlocul actiunii, sa exclami, sa te bucuri, sa plangi, sa te manifesti cumva chiar in clipa in care manifestul lua nastere in tine. Dar nu poti sa spui oamenilor sa taca si tu sa-ti scoti laptopul si sa scrii. Chiar nu poti. Si ajungi acasa, tarziu in noapte sau dimineata prea devreme… si te pui in pat, cu toate emotiile tale din care ai putea scrie o carte intr-o clipa. Dar nici asta nu-ti iese. Pentru ca trebuie sa stai macar putin cu ochii inchisi, sa te gandesti la toate cate s-au intamplat, la toate cele vazute si simtite si sa te linistesti. Sa procesezi, sa intelegi, sa accepti. Si pana sa ajungi la ultima etapa, ai adormit. Fericit sau nu. A doua zi iti vei deschide cu greu ochii obositi si lenesi, dar stii sigur la ce te vei gandi in prima clipa de contact cu realitatea.
Dar o sa revin cu franturi din zilele trecute. Asa cum mi-au ramas desenate pe retina.