Mi se termină vara

…şi de teamă să nu mă iubească mai puţin acolo unde se duce, am deschis azi ochii s-o văd cu mult înainte să aud tocuri grăbite pe sub geamul meu. Iar afară ploua cerul pământul, să-i potolească setea ultimelor zile de foc în care m-am topit la un loc cu el de cald, de drag, de dor şi de emoţie. M-am regăsit iar pe drumuri necunoscute, în încercarea de a fugi de oraş şi de gânduri care mă enervau până la epuizare şi din dorinţa de a fi alături de EI, într-una din zilele alea importante când EA îmbracă o rochie de prinţesă urbană iar EL vine şi o răpeşte pe mai mulţi cai putere spre a o duce pentru totdeauna în castelul său cu geamuri termopan, unde îşi vor creşte moştenitoarea la tron cu aceeaşi dragoste cu care s-au crescut unul pe celălalt.

După 2 zile şi 2 nopţi de locuri noi şi oameni noi, după cafele aromate şi paşi repezi şi fierbinţi în lumea caleştilor medievale, după dansuri târzii şi neliniştite în frenezia dată de nopţile de vară… am accelerat înapoi cu soarele aşezat pe picioarele mele dezgolite, am băgat cheia în uşă, am aruncat pantofii roşii pe jos, rochia pe pat şi m-am trezit în întunericul casei, acolo unde basmele se pierd în spatele tastaturii, privind în gol blocurile kitchos colorate.

Mi se termină vara şi mi-e teamă de ploile astea adânci şi reci. Dacă se iubește şi mâine cerul cu pământul, ca în dimineaţa asta, eu îmi fac bagajele şi iar fug de acasă.

Păsări călătoare…de când am auzit prima dată de ele mi s-a părut că într-o altă viaţă m-am împiedicat, grăbită ca de obicei, şi am alunecat cu graţie din cuibul lor, rătăcită fiind pentru totdeauna fără GPS. Dar uite că unele lucruri nu se uită niciodată şi ne mai putem orienta şi după soare, 2000 de ani mai târziu 🙂