Ultima dată când am deschis laptopul să scriu era Ianuarie si părea că toate merg pe repede-nainte, cu o viteză amețitoare. Se întâmplau lucruri, se întâmplau oameni, se luau decizii, se credea în destine și se căutau alte vieți care să dea o semnificație celei pe care abia mai aveam timp s-o respir. Era frig rău dar eram prea amorțită să mai simt ceva… altceva decât sentimentul acela că am ajuns unde trebuie, chiar dacă un pic mai târziu decât aș fi vrut. Începusem să înțeleg tot și să am din nou încredere în intuiția mea.
Tot ce mi-a rămas din perioada aceasta de nescris este exact încrederea in intuiție și sentimentul acela de bucurie pe care l-am avut in clipa în care am înțeles cât sunt de norocoasă că trăiesc momentele cu o intensitate incomensurabilă și nu-mi refuz niciodată inima. Și pentru că îi permit să-mi dea viața peste cap în cele mai neașteptate feluri, culeg amintiri care știu că îmi vor da fiori și peste ani de zile, când poate altele îmi vor fi opțiunile, dorințele și trăirile. Pentru fiecare decizie pe care o iei în felul în care alegi să trăiești și să iubești, vei plăti un preț la fel de mare ca fericirea aia care te-a trezit în fiecare dimineață înainte de răsăritul soarelui, ca un ceas biologic care s-a îndrăgostit de tine în timp ce tu dormeai. Pentru că totul costă în Universul acesta, dar nu toate se măsoară în bani.
Ritmul nebunesc a scăzut în timp și lucrurile par să revină la normal, cel puțin pe unele planuri. Însă ‘razna’ încă rămâne în vocabularul meu zilnic. Noroc cu cele 15 minute de la metrou până acasă, când îmi limpezesc mintea cu parfum de cireș și apă de ploaie. În pantofi.
Te-am părăsit în ianurie ca să te regăsesc în aprilie. Ești tot tu, dar altfel.