…eşti legat la ochi, dar poţi vorbi. Şi faci paşi mărunţi bazaţi pe cuvinte puţine care-şi pierd sensul simplu atunci când nu le leagă nimeni pentru tine. Trebuie să-ţi găseşti singur drumul prin întrebări ale căror răspunsuri pot, de cele mai multe ori, să genereze alte întrebări. Ai cea mai mare putere acolo unde ochii nu pot vedea. Puterea de a comunica, pentru a primi ajutor şi a reuşi să ajungi la capătul labirintului. Cei din jur au datoria să-ţi răspundă pe rând, pentru a te face să înţelegi unde te afli şi ce poţi face mai departe. Când se vorbeşte haotic, persoana din labirint labirint moare. În cazul de faţă tu, care nu mai ințelegi nimic si te apropii prea periculos de o margine spre care nimeni nu vrea să te împingă, dar toți, împreună, reușesc.
E doar un joc, în sensul propriu. Dar jocurile le-au inventat niște oameni deștepți pentru a te face să înțelegi mai bine aspectele din viața ta asupra cărora mai niciodată nu reflectezi, preferând să te plangi 🙂 Așa cum am văzut eu lucrurile, constă totul în a înțelege că, pentru a reuși, ai nevoie de convenții cu oamenii alături de care construiești sau demolezi ziduri, că de multe ori întrebările tale sunt greșite și nu răspunsurile pe care le primești. E o disciplină a comunicării pe care trebuie să ți-o însușești din mers. Primești la rândul tau ceea ce oferi (în cazurile fericite în care atragi ceea ce ești), pentru că, interiorul labirintului tau înseamnă exteriorul multor altora, create special pentru fiecare individ în parte. Indiferent că ne place sau nu interdependența, ea există, nu știm s-o folosim prea des în favoarea noastră și nu știu de ce. Poate pentru că folosim cuvinte prea multe și inutile pentru a ne mai asculta cu interes, pentru a ne mai baza unii pe alții.