Clasa I imi da spatiu sa ma fac mai comoda, sa-mi imprastii cursurile pe masa si sa-mi observ pe geam Romania alba, in pas leganat. In dreapta mea am un viitor doctor care-si citeste constiincios cursurile pana adoarme, tinandu-le strans (are maini de chirurg, dar n-o sa-i spun.sigur stie ). Pe diagonala, doua doamne, care mai devreme s-au cunoscut se pare, impart impresii de bun-simt si se angajeaza subtil si diplomat in a linisti o pustoaica ce plange infundat, de cand a plecat trenul din gara. Nu stiu daca din gara mea, sau vine din alte locuri care au lasat-o asa trista. E fragila, ca o papusa si incearca sa-si mascheze ochii rosii, dar doamnele mele…(cred ca-s mame de baieti.asa le simt eu si rar ma insel) vin, pe rand, cu sfaturi soptite, incercand s-o linisteasca. Doar n-a murit nimeni din iubire 🙂 Chiar daca asa s-a crezut multa vreme…
Femeile, dupa o anumita varsta (nu indraznesc sa vorbesc in cifre), iti dau senzatia ca stiu si pot face orice. E un sentiment de siguranta, pe care ti-l ofera, doar permitandu-ti sa le asculti si sa le urmaresti firul gandirii. Sunt ca o enciclopedie de trairi si povesti, pe care micuta Julieta incearca sa le prinda din zbor, cu ochii mari, parca mai putin tristi acum decat atunci cand am plecat.
Aproape am ajuns. Aproape ca a inteles si ea. Aproape ca m-am convins ca oamenii nu apar niciodata intamplator pe scaunul de langa 🙂