Şi motive reale să ne urâm între noi nu prea avem. Adică sper că v-aţi ales bine oamenii din jur, încât să nu încapă vreodată discuţie de astfel de sentimente ce distrug caractere şi fură timp, şi-aşa prea scurt. Unii însă, aduşi aproape prin circumstanţe hilar de neaşteptate, îţi găsesc destul de repede defecte incalificabile şi nu ţi le pot ierta sau trece cu vederea, de parcă în persoana la care se uită n-ar zace doar o parte cine sunt şi ei, cu alte haine şi alt glas şi alte riduri (detalii…), într-o ipostază în care vor fi şi ei la un moment dat, dacă n-au fost deja.
Omul circumstanţelor nedorite poate să zică mereu vorbe urâte despre tine, pentru că ai luat, i-ai luat sau i-ai dat ceva atunci când nu voia asta de fel, dar, în şoaptele sale, din gândurile sale aruncate în cearceafuri calde de nopţi albe, va şti la un moment dat că îi semeni şi îţi seamănă. Măcar într-un gest, dacă nu într-o mie. Şi te va urmări din umbră, chinuit(ă) de tentaţia de a te plăcea măcar un pic, mereu zdrobită însă (pierzătoare tentaţie) de orgoliu. Mereu. Ca şi când ar mai fi ceva de împărţit, când lumea s-a rupt demult în bucăţi de fericiri mărunte sau lacrimi la fel.
Dacă n-ar alerga Raţiunea asta printre noi pe Pământ, ne-am fugări unii pe alţii până ar zice Dumnezeu “pio”.