De pe scaun

Mă surprind de multe ori încruntată şi grăbită chiar şi în momentele surprinzătoare ale zilei. Şi mi-e ciudă că-mi scapă esenţele din dorinţa de a termina ce am de făcut după nişte orare imaginare pe care nimeni nu reuşeşte să mi le dea peste cap. Chiar şi la sfârşit de zi, mă încadrez în programe involuntare şi mă surprind anticipând déjà vu-uri pe care urmează să le am. Între timp, alţii învaţă să meargă şi descoperă paşi noi, în fiecare zi. Se ridică pe marginea pătuţului şi par a nu vrea să se mai aşeze vreodată, căci din picioare se vede o lume nouă, plină de provocări pentru tălpile mici. Iar noi, ai căror paşi nu mai cresc de mult în dimensiune, petrecem aproape tot timpul din lume, pe scaun, cu pauze comensurabile, pe care ştim mereu când le vom lua şi de cele mai multe ori, cum le vom petrece. Nu vă e dor uneori de paşi mărunţi, care să nu ştiţi unde duc?