Am clipit de câteva ori și a venit Decembrie. Acum un an colindam Praga și mă dureau degetele de frig și ochii de frumos. Anul acesta m-a prins acasă. La noua casă. Întâia zi de iarnă m-a găsit într-o formulă de prieteni pe care n-o mai credeam posibilă și încă mi se pare că am visat frumos, ca la mama acasă. Au trecut 15 ani de când n-am mai stat toți la aceeași masă, 15 ani în care ne-am schimbat de mii de ori și în mii de feluri, dar unii pentru alții am rămas aceiași. Sufletele crescute frumos rămân tot frumoase, indiferent de drumul pe care au pornit-o, departe de ochii celor care le-au văzut crescând.
În ultimul an am învățat multe despre mine. Am învătat multe despre timp, despre răbdare, despre prieteni, despre curaj și despre iubire.
Acolo unde inima vrea sa ajungă, va ajunge mereu. De acolo de unde inima nu vrea să plece, nu poți să o silești s-o facă, oricâte cuvinte urâte i-ai arunca. Are timpul ei și oamenii ei și știe mai bine ca tine când să se oprească.
Ți-aș scrie ceva, dar adevărul este că doar zâmbesc după textul ăsta.
sa vii, caci ai promis 🙂