Iarnă cu miros de scorțișoară

*Mi-am părăsit țara în ajun de ziua ei, într-o frumoasă dimineață de toamnă târzie, în timp ce de sus mă privea un soare nebun ca si mine de dorul verii… I-am aruncat o privire plină de subînțeles și l-am lăsat în spate, gonind spre o altă parte din lumea asta mare, mare de tot.

Am găsit la destinaţie un oraş cum mi-aş dori să fie Timişoara în fiecare zi, cum poate a fost odată şi a uitat să mai existe. Aş iubi-o dacă mi-ar arăta că mai vrea să fie a lumii, aşa cum s-a dăruit Praga, la început de iarnă, unor suflete zgribulite de turişti care nu se mai săturau să descopere, să atingă, să fotografieze, să-şi însuşească. Poate că n-a fost soare în fiecare zi, dar era o lumină în jur, la tot pasul, de-ţi umplea ochii de bucurie şi recunoştinţă: pentru ce vezi, pentru că poţi, pentru că înţelegi. “A avea lumea la picioare” capătă un cu totul alt înțeles, privind de jos în sus.

Fascinaţia mea pentru gotic trebuie să-şi aibă rădăcinile undeva într-un trecut pe care îmi doresc sincer să-l fi avut, să ştiu că nu mă trec fiori întâmplători de câte ori calc pragul unei astfel de clădiri. Să fie de la amintiri, să fie de la nişte ani frumoşi sau tragic de trişti dintr-o istorie îndepărtată, să fie de la secvenţe dintr-un film real în care purtam o rochie incredibil de lungă şi urcam infinite scări spre o odaie întunecoasă în care scriam până târziu în noapte, aşa cum fac şi acum…? Şi dacă am renaşte de 100 de ori cu mintea curată, sufletele ni se vor agita mereu la atingerea unor bucăţi din trecut. Că el a fost al nostru sau e doar chemarea sângelui…nu-mi bat capul să aflu. Accept doar, spre a înţelege la momentul potrivit.

Am umblat zi lumină şi am numărat mii de paşi pe zeci de străduţe, cochete printr-o simplitate fascinantă şi memorabile prin aglomeraţia de chipuri relaxate şi fericite ce ne priveau din spatele geamurilor unor cafenele de poveste. Cu mâinile roşii ascunse în mănuşi mai mult decorative decât utile, deschideam din când în când câte o uşă, pentru a intra preţ de un ceas să ne încălzim ideile şi trupurile obosite. Cum toate scările coboară în Praga…. ne trezeam într-un fel de beciuri de poveste, ca acelea ale bunicilor, frumos amenajate, unde mirosea a vin fiert cu scorţişoară şi a oameni buni. Gazde bune, turişti fericiţi, inimi încălzite şi gata de drum. Iar râsetele încă ni se mai auzeau mult după plecarea noastră, ca un ecou al unor momente irepetabile, pe care le vom povesti mereu cu drag.

A mers o bucată de drum paralel cu noi, cu o nonşalanţă demnă de o pisică aristocrată… (pe un acoperiş încins 😉 ) I-am luat exemplul şi am trăit încet şi intens fiecare bătaie de gene, deasupra unui oraş pe care l-am găsit mai cald decât m-aş fi aşteptat. Şi nu în grade.

*Dar m-am întors acasă, căci mai sunt multe de făcut, multe de văzut…