Îmi aduc aminte multe drumuri la gară cu taximetristi vorbareţi, care m-au descusut de fiecare dată cu priceperea omului bătrân şi curios, ca să afle pe unde mai duc trenurile în ziua de azi.
Acasă, la Severin.
Multe conversaţii s-au intrerupt brusc şi amabilitatea s-a transformat în linişte, iar drumul s-a făcut şi mai lung decât îl stiam eu. M-am obişnuit, cu timpul. Şi nu mă mai afectează reticenţa lor faţa de oameni pe care îi vad pentru prima dată, dar despre care au deja o părere formată de dinainte de a mă naşte eu şi de a deschide gura într-un perfect simplu, precedând unul compus. Poate că umblu mai rar cu taxiul acum, sau poate m-a lovit prostia în acelaşi loc de atâtea ori, încât a început sa doară din ce in ce mai puţin.
Au fost mulţi anii în care m-am chinuit să explic conjugarea perfectului simplu de parcă n-am fi învăţat toţi aceeaşi gramatică. Nici măcar nu mi se mai pare amuzant “ eu facuşi”, dar aveam pretenţia respectului pentru adevăr şi a celui interpersonal. Când vorbesc cu tine mă interesează ce spui, cum gândeşti şi cum te comporti în consecinţă. Nu vorbesc cu familia ta, cu oamenii din oraşul tău, cu strămoşii tăi sau cu orice factor care se crede că te-ar putea defini pe tine ca individ. Am pus etichete verbale de multe ori, etichete care m-au durut mai târziu, prin prisma dovezilor contrare tuturor aşteptărilor.
Când trec graniţa, vreau să nu mă mai tem de întrebarea aia care mă poziţionează geografic într-o ţara blamată, căci eu nu sunt unul dintre aceia pe buletinul carora scrie România şi în sufletele cărora scrie jigodie. Raportându-mă la Timişoara şi la problema împarţirii pe regiuni, m-am descurcat înconjurându-mă de oameni normali, aşa cum percep eu normalitatea. Nu mă interesează acceptul altora, căci e alegerea mea să accept ce mi se potriveşte. Dupa atâţia ani anturajul s-a strecurat, etichetele au dispărut şi timpul a fost de partea mea. Dar când ma raportez la România şi la restul lumii, problema capătă dimensiuni astronomice. Şi nici vouă nu vă place când sunteţi făcuţi ţigani, aşa-i? Şi nici vouă nu vi se pare normal când români de-ai noştri fură şi violează şi omoară oameni pe unde se duc, nu? În ochii altora, suntem toţi la fel. E frustrant, ştiu. Ura de rasa şi-a făurit, nu demult, istoria ei traumatizantă şi ai fi zis că a fost destul pentru urmatorii 2000 de ani, dacă supravietuieşte specia asta.
Tot citesc articole de câteva zile şi mă şochează miile de suţinători ai Sabinei, eleva cu bentiţă tricoloră care va mai fi populară câteva zile, după care reflectoarele se vor stinge şi fanii ei vor merge la culcare pentru că vor vrea, nu pentru că trebuie. Printre acele mii de susţinători, dacă deschideţi câteva profile de Facebook, o să găsiţi foarte mulţi copii de vârsta ei, din toată ţara. Mulţi dintre ei habar n-au ce scrie în istoria noastră sau a ungurilor. Nu ştiu ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă cu popoarele astea, dar “îi urăsc” pe unguri. Copiii sunt cele mai periculoase mijloace de răspândire a urii, justificate sau nu, pentru că majoritatea nu stăpânesc noţiunea individualităţii. Ei înşişi copiază multe comportamente, pentru că le place sentimentul de apartenenţă la un grup. Aşa văd eu, aşa cred eu şi asa am simţit eu la vârsta lor. Deci e o părere, nu un adevăr universal. Poate că e greu să locuieşti şi să înveţi într-un mediu care îţi pare sau chiar este de multe ori ostil, aşa că nu sunt eu persoana potrivită să emit judecăţi, la ce copilărie frumoasă am avut. Atenţia mea nu se îndreptă asupra Sabinei, ci asupra tuturor celorlalţi, care au sărit cu Like-ul înainte să termine de citit ştirea. Numai eu ştiu câţiva.
Ura însă se învaţă, nu te naşti cu ea. În timp argumentele se pierd, dar sentimentul rămâne chiar şi aşa, nefondat de multe ori. Copiii voştri îi vor urî pe copiii lor (şi invers) şi nici nu vor şti de ce. Mie mi se pare trist că ne-am pierdut de tot controlul asupra raţiunii.