Când a auzit prima dată unde trebuie să meargă, s-a speriat, ca și primă stare de spirit, ca și prim sentiment. A simțit cum unele dorințe ascunse nu au stat prea bine pitulate. Cineva le-a văzut, cineva le-a simțit. Cineva ar vrea să i le transforme în realitate. Dar oare era el pregătit pentru realitatea din mintea lui? Tatăl său îi povestise toată copilăria, toate zilele de naștere și toate sărbătorile din calendar, care a fost drumul deciziilor sale și factorii determinanți și cât de mult i-ar fi plăcut să poată alege din nou, să nu-i mai fie frică de departe, să nu-i mai fie teamă de eșec. Căci și acela, în cele din urmă, ar fi dus la ceva bun… fie chiar și la acceptarea faptului că altele îi sunt calitățile și altele ar trebui să-i fie ambițiile.
El n-a crezut niciodată că poveștile trecutului se pot transforma in șansele viitorului. El nu vedea legăturile, vedea doar un om ale cărui povești îl plictiseau și în timpul cărora își făcea mereu altceva de lucru. Auzea doar frânturi pe vremea aia iar acum era în postura de a căuta conjuncții pentru ele. Voia să le lege, pentru a-i oferi un răspuns.
“Mai e mult până departe?” era întrebarea lui preferată, copil fiind.
“Departe e tare aproape…” i-a răspuns de data aceasta, fără să mai audă întrebarea, omul care l-a învățat să viseze.
Nice 🙂