“Avem prieteni din aceeaşi clasă socială cu noi”.
Să tot fie vreo 2 luni de când am auzit vorbele de mai sus, într-o duminică ploioasă şi urâtă. Urâtă mi s-a părut şi afirmaţia spusă cu atât de multă convingere încât mi s-a părut forţată dar şi deranjantă, cu atât mai mult cu cât aveam şi contraexemplu fix în cazul oratorului în cauză.
Clasa socială, caracterizată superficial la o primă vedere şi un prim gând, se referă strict la situaţia materială a unui om. Asta pe scurt. De la care se dezvoltă un cerc de cunoştinţe, anumite obiceiuri de consum, o stare de spirit precum şi o altfel de planificare a vieţii în curs. Unde totul se deduce, se succede şi se potriveşte ca într-un tablou cu regi şi castele metamorfozate în oameni de succes şi penthouse-uri de revistă.
Acum, exceptându-i pe cei ce niciodată nu au luat contact cu altfel de lume pentru că aşa au fost crescuţi şi nu-i poţi blama pentru realitatea construită de alţii, există oamenii care n-au avut nimic şi nici acum nu au totul. Doar suficient cât să se autoproclame avansaţi la o altă “clasă socială”. Unde comanzi ceva pentru că-ţi place şi dacă-i şi foarte scump, cu atât mai bine. În psihologia omului care s-a ridicat pe picioarele lui, e lesne de înţeles nevoia de a-şi recunoaşte faptic, încă o dată, că a reuşit. Oricum ştie că la un moment dat, bucuria nu va mai fi la fel de intensă şi atunci profită de momentul transformării, pentru o perioadă. Ce nu va putea lăsa niciodată în urmă sunt prietenii lui, mai puţin norocoşi. Acei oameni care nu ies atât de des în club cu individul nostru, pentru că nu-şi permit. Şi nu, nici nu le place să le plătească el consumaţia, pentru că nu li se pare potrivit. Ei nu îl însoţesc în concedii extravagante dar îl sună să-l întrebe cum se simte acolo unde e. Şi pentru că fac lucrul acesta, merită să nu-i despartă “clase”. Merită.
Trăim sinusoidal. Deci nu putem emite astfel de judecăţi.