Cunoscând mereu oameni noi, în diferite circumstanţe şi stări de spirit aferente zilelor şi momentelor, iţi construieşti involuntar un proces de acceptare sau refuz, care se desfăşoară aproape independent de tine, deşi cu acceptul tău. Felul în care îţi strâng mâna, te privesc şi ţi se adresează, inteligenţa cu care te fac să te simţi bine în preajma lor sau dimpotrivă, stingher, “te” declanşează şi reacţionezi într-o direcţie sau alta. Cert e că primele momente au fost şi vor fi mereu cruciale şi formatoare de opinii. Chit că totul se transformă, după aceea, când descoperi omul mai atent şi teoriile pică una câte una, ca piesele de domino. N-avem de multe ori prea mult timp la dispoziţie, aşa că profităm de cel ce ne dat ca un ultim efort înainte de a pleca cu o impresie greşită, căci pe mine astea mă dor cel mai mult. Nu cele la adresa mea, ci cele la adresa altora, emise de mine, atunci când mă grăbesc.
Nu întotdeauna cei care încearcă să privească de sus, fără vreo bază reală pe care să se sprijine, sunt personaje negative. Chiar dacă îşi manipulează reacţiile şi mimica feţei printr-o evidentă tentativă de a persifla, îi vei descoperi surprinşi să vadă că nu te fereşti de ei, afişând, dimpotrivă, o atitudine deschisă. Cum spunea chiar el, omul, zilele trecute, dezarmezi (o mişcare mai uşoară decât atacul şi mult, mult mai inteligentă).
Aşa descoperi că “omul” are povestea lui, dezamăgirea lui, ideea proprie despre acţiune şi reacţiune şi scutul lui împotriva lumii întregi. Chiar dacă n-are nevoie de el, l-am văzut folosindu-l de teamă că şi de data aceasta va avea ceva de pierdut. Dar pentru că nu i-am lăsat nicio clipă impresia că am fi raportaţi prin superioritate unul faţă de celălalt şi că avem interese total diferite ( deci nu-i pot leza nici aşteptările, nici convingerile), “omul” s-a trezit vorbindu-mi ore întregi despre viaţa lui. Ca un fin psiholog ce este, a încercat să mintă pe alocuri pentru a tăia din dramatismele un pic prea personale pentru a fi aruncate în faţă unui străin. Atâta timp cât eu pot să fac diferenţa şi să-i înţeleg motivele…am decis să nu-l întrerup. La un moment dat, cu toţii am exagerat sau ne-am mascat greşelile, chiar dacă nu le-am ascuns..şi o vom mai face. Aşa că nu l-am judecat.
Cei ce îi ascultă foarte mult pe alţii vorbind, prin natura meseriei, abia aşteaptă şi ei să fie ascultaţi. Îşi inversează cu uşurinţă rolurile atunci când simt că pot avea încredere în tine şi deşi nu-şi pierd măsura cuvintelor, pierd numărul lor.
Am învăţat să ascult. Tu mai ai răbdare?
True true……:)