Am lasat in urma un oras colorat si imprevizibil care m-a sustinut sa calc acceleratia chiar si atunci cand mi-era teama…o dovada in plus ca ambitiile personale sunt cea mai de temut forta a omului. Mai devreme a iesit soarele, inainte de plecare, si l-am luat cu mine pe drum, sa faca lumina in minti complicate pentru care aceste calatorii au ajuns un laitmotiv al celor 20 de ani (si un pic mai mult decat ar trebui). Eu i-as da putin in urma doar ca sa vad daca m-a ghidat pana acum felul de-a fi sau ignoranta specifica unor ani pe care mi-i amintesc in sentimente si nu in decizii. Imi place sa alint oameni, locuri sau obiecte dragi pentru ca indivizii ghidati de sentimente ofera pentru a primi, oricat de egoist ar suna asta. O s-o fac mereu cu drag si toata bucuria din lume, dar, energia consumata din prea mult sentiment de bine si frumos o vreau inapoi.Toti o vrem inapoi, inainte de a ramane goi de noi insine. E ciclul firesc al energiei in natura si in om, e acel “egoism” necesar supravietuirii la nivelul inimii. Cand dau Bucurestiului zilele si noptile mele vreau sa nu ma dezamageasca si imi place ca n-o face niciodata, nici macar cand ploua torential peste pantofii mei rosii 🙂 In pas leganat de tren “fug” inapoi spre Timisoara pentru ca trebuie. Si pentru ca la un moment dat am ales prin lipsa deschiderii catre alegeri. Mai urmeaza.
Posted with WordPress for BlackBerry.