Cred că cel mai greu e să ne obişnuim cu ideea că nu suntem la fel. Nu vom fi niciodată. Şi nici nu trebuie să ne schimbăm, ca să fim pe plac. Sau să schimbăm, pentru a ne fi pe plac. Dacă te-am ales să-mi fii aproape de ziua mea, eşti pe speed dial la telefon, îţi ştiu şi numărul pe dinafară! (just in case că nu le fac faţă ăstora mici de abuzează la mila mea pe la terase şi mă lucrează pe la spate…), dacă renunţ la obiceiul meu ‘obsesiv-compulsiv’, cum îi spune A., de a şterge praful deasupra tocului de la uşă pentru a mă întâlni cu tine… înseamnă că te plac aşa cum eşti (căci altfel nu mă obosesc; am trecut de perioada în care încercam să fiu pe placul tuturor şi să mă împart în o mie de bucăţi, nepăstrând niciuna doar pentru mine). Poate că mă enervează felul în care NU faci unele lucruri, faptul că vorbeşti într-una… poate că mă scoate din minţi obsesia ta pentru anumite persoane, admiraţia faţă de altele care nu valorează nimic pentru mine, răutatea voit exagerată sau blândeţea ta atunci când NU e cazul să NU te aperi… dar şi ce dacă! Eu pot să fiu şi mai enervantă! 😀
**Şi nu vorbesc despre ‘jumătate’ (sfert, treime, sau cât consideraţi că reprezintă EL/EA pentru voi… :)) Era chiar o generalitate, despre oameni. Cei care, pe parcursul anilor, se triază. Şi rămân cei care contează. Nu cei perfecţi, nu cei ca voi, nu cei care sunt de acord cu voi în orice spuneţi sau vă mint frumos ca să nu vă supăraţi. Pentru asta, am o listă separată în agenda de la telefon, intitulată “minte-mă frumos…că te mint şi eu”. **
Ce bine că am crescut (e o frază cu care s-ar putea să mă contrazic în alte situaţii; a nu se lua în seamă; o dau pe aia cu relativitatea şi m-am scos ;)). Că am învăţat să am răbdare. Să ascult. Să nu judec! Să aleg. Asta e la nivel de “corazon”… n-o să am niciodată o listă cu motive pentru care ‘te-am ales’. Poate doar cu momente în care m-ai surprins, descoperindu-te.