..îţi dai seama de insuficienţa cu care eşti obişnuit să te tratezi şi de limitele pe care îţi doreşti să le depăşeşti. Îţi laşi mintea să zboare liberă până deasupra Parisului şi te trezeşti alergând după ea pe străduţe înguste, cu balcoane cochete şi geamuri înalte, fără perdele. Lipsa instinctului de protejare a intimităţii propriei case îţi dă senzaţia unui oraş al tuturor, supus judecăţii şi predispus spre analiza celor care îl văd pentru prima dată fără a-l înţelege. Doar pe Champs-Élysées nu înţelegi nimic din Paris, dar trăieşti mituri şi le vezi trecând pe lângă tine, aproape mereu fără tocuri, cu o siguranţă nativă şi o simplitate seducătoare. N-am putut să nu observ că pe măsură ce înaintează în vârstă, femeile lor devin mai frumoase, într-un sens pe care cred că tot femeile îl pot înţelege mai bine. Când îl înţeleg şi ei, se lasă cu inele 🙂
Aproape că-ţi vine să arunci toate hainele din şifonier, când ajungi înapoi acasă. Şi nici măcar nu-i vorba de materiale, ci de felul în care ştii să le porţi cu atitudine şi fără nici măcar o esenţă de snobism.
M-am simţit mică. Interesant a fost că toţi erau mici dar nimeni nu vedea în asta o piedică. Ai mereu posibilitatea să schimbi metroul. Iar când ieşi la suprafaţă, totul, dar totul este altfel.