Hipermarket-urile sunt printre acele locuri unde ne regăsim în acea fază primordială a omenirii în care nu ne despărţeau prea multe culori sau planuri de viitor. De câte ori păşesc într-unul, mi se pare, paradoxal, începutul lumii (chit că-i nebunie la coadă la feliat muşchiuleţul ţigănesc, ăla de merge numai cu brânză de nu-ştiu-de-care). Nu ne desparte decât mărimea căruciorului pe care îl împingem spre casă. În rest, toţi alergăm după roşii roz aduse de Dumnezeu-ştie-unde (dar ce contează când ai poftă de salată în miez de iarnă) şi semipreparatele care-mi amintesc de State, deşi n-am fost niciodată (dar am un feeling că ajung şi pe acolo curând). Nevoile primare, aflate la baza piramidei trebuinţelor umane, aduc în prim plan o simplitate umană despre care rareori mi-e dat să vorbesc şi cu atât mai puţin s-o observ, într-o lume în care toţi ne dăm mai complecşi decât suntem.
Acolo unde fetele cu bucle perfecte îşi cumpără hârtie igienică iar băieţii şmecheri (după freză îi iei şi pe ăştia, pe cuvânt) îşi aleg cu grijă margarina sau cântăresc ardeii, acolo, domne’, regăsesc naturaleţea gesturilor. Ştiţi câtă poveste zace în spatele unui coş de cumpărături? Da-i o poveste simplă, despre oameni cu nevoi simple şi fără pic de strălucire kitch-oasă, cel puţin până la miezul nopţii.