E o stradă pe aici pe undeva, în oraşul ăsta cuminte, pe care mi-o amintesc în două feluri, două momente, două sentimente, două vieţi. E o stradă care îmi aminteşte de poveştile nescrise pe care mă pregăteam să le trăiesc şi pe care mi le imaginam în secvenţe desprinse dintr-un scenariu scris cu grijă, ani la rând, special pentru mine şi pentru aşteptările mele. Am trecut peste podul acela de sute de ori în anii ce-au urmat, uitând ce mi-am dorit şi dorindu-mi altceva în fiecare minut, până când imaginea lui a devenit ca tablourile acelea prinse pe pereţii altfel goi, pe care ştii că le ai o vreme, după care ochii ţi se obişnuiesc cu prezenţa lor şi nu le mai vezi, nici măcar atunci când le ştergi superficial de praf. A rămas doar un pod de piatră pentru multă vreme, pe care-l traversam cu mintea la destinaţie, nu la el. Şi l-am uitat.
Într-una din zilele trecute, la un semafor, am coborât geamul să respir puţin octombrie, sub soarele lui cel mai frumos, acolo, aproape de pod. Şi în timp ce secundele se apropiau de verde, am avut cea mai frumoasă amintire a unui trecut din care uneori nu reţii sentimentele decât în certitudini latente şi nu în emoţii vii. Mi-am amintit ziua în care am crezut că mă voi rătăci la infinit pe străzile astea, că fiecare zi va avea altă culoare şi că niciodată nu mă voi sătura să pictez într-o lume mare şi diferită de tot ce ştiam eu din desenele mele stinghere. Nimic mai puţin adevărat. La un moment dat, orice lume îţi pare prea mică pentru visele tale sau visele tale prind proporţii prea mari pentru podurile înguste peste care treci zi de zi. Oricare variantă vi s-ar potrivi, contemplarea unei existenţe întâmplătoare sau îndelung construite, nu a fost şi nici nu va fi ridicată niciodată la rangul de artă. Iar fără un strop de artă, fie ea în forma brută, cerşind mâini care s-o modeleze, nicio viaţă nu e întreagă.
Ne-au crescut rădăcini adânci, dar uneori nu mai vedem lumea de frunze.