Nu pot să nu observ cum fiecare dimineață, în drumul meu spre lucru, e perfectă pentru un el sau o ea din trafic. E atât de perfectă, că mă surprind privindu-i îndelung și analizându-le gândurile din spatele ochelarilor de soare. Oare cui cântă? Oare le mai pasă? Oare cred ce spun?
O fredonează cu patos oamenii singuri care încearcă să se convingă că o sa le fie mai bine fără, că ce-i frumos abia acum începe, ca orice sfârșit e un nou început și alte clișee celebre menite să te oprească din a-ți aduna lacrimile în pahare de cristal. O fredoneaza și oamenii fericiți in doi, cărora sunt sigură că le poate da sufletul și mintea peste cap, fie și pentru o zi. O zi în care sunt mai preocupați să răscolească amintiri, decât să creeze altele noi. Mintea acționează repede, dar proceseaza încet trecutul. Iar dacă știi să-i activezi butoanele potrivite, uiți și de fericire pentru câteva clipe. Și te trezești cântând lângă jumătatea (ne)declarată, care te ține de mână, cât de minunat este fără cealaltă jumătate, pierdută undeva pe drum, atunci când te-ai prins că de fapt nu-i nici un sfert măcar. Dar cine mai stă de fracții…
Perfect fără tine, ca și sintagmă, înglobeaza pe undeva toate sentimentele sufocate de întâmplări nefericite, de care nu te-ai putut desprinde până acum emoțional. Și cu cât dai mai tare radioul, cu atât îți vine să cânți și tu mai tare. Ca și cum cineva a avut curaj să spună tot ce ți-a fost ție teamă să gândești. Nu o dată l-ai fi luat pe Tudor și l-ai fi trimis la ușa ei/lui, să-i cânte o noapte întreagă în timp ce tu ai fi savurat momentul sub balcon, ca un Romeo sau o Julietă care a îndrăznit să transforme povestea dragostei eterne într-una mai credibilă, în care viața merge mai departe. Măcar până la mare.