Ce om poate renunţa la o bucată de fericire doar pentru că se clatină în faţa sa, într-un uşor balans…perfect armonizat cu bătăile inimii sale? Iţi dă universul peste cap cu mişcările-i inteligent de frumoase? Şi ce dacă. Nu îl “creăm” noi de la capăt, aşa cum ne dorim, de fiecare dată când situaţia o cere?
Îmi zicea azi un prieten de suflet că lucrurile bune, venite într-un singur pachet (atunci când nu le aştepţi şi te-ai obişnuit cu o independenţă sufletească aproape egoistă) parcă îţi fac rău.<< Ce, nu v-a fost niciodată rău de prea mult bine ? Paradoxurile vieţii noastre 🙂 >> Tind să cred că am întâlnit sentimentul acesta, sub o altă formă. A temerii că e prea bine să nu se întâmple ceva care să strice tot. Şi aproape că-ţi vine să fugi înainte de a durea. Omul are o capacitate fantastică de a-şi nega dreptul la fericire atunci când se loveşte de ea.
Mai stai până mâine şi vezi ce va fi. Poate-ţi place şi rămâi 😉