De fiecare dată când decolez las în spate toate gândurile, întrebările, oamenii şi sentimentele cu care mă trezesc în fiecare zi şi pe care le duc cu mine oră de oră, soare cu soare, nor cu nor, aşa cum ştiu eu mai bine. Mă iau doar pe mine în bagaj, la pachet cu acelaşi zâmbet cu care m-am obişnuit să salut persoanele care îmi ies în cale şi care îmi fac momentele de departe să pară create special pentru a mă învăţa ceva în plus faţă de ce ştiam când am ieşit dimineaţă pe uşa casei.
O lume ideală pentru dorinţe şi realizări, pentru repetiţii şi lecţii deschise, dacă ar fi să o desenez… (aşa lipsită de talent cum sunt) s-ar ridica pe planul unui aeroport, cu zeci de porţi spre destinaţii necunoscute şi niciodată imaginate, cu oameni care au înţeles la un moment dat că pot face Pământul să se învârtă dacă se ambiţionează suficient cât să conteze, cu bărbaţi eleganţi şi manieraţi şi doamne sofisticate prin simplitatea unor detalii pe care deseori le pierdem din vedere la auzul tocurilor grăbite. Aş putea pierde ore întregi acolo, să le prind poveştile din zbor. Un zbor terestru, ancorat în realităţi palpabile. Şi cred că ar ieşi o carte frumoasă, despre lume. Aşa cum se întâmplă ea în timp ce nouă ne e teamă de înălţimi imaginare şi imaginate. Şi nici măcar nu e vorba despre poveşti de succes ci despre poveştile unor oameni care au plecat de acasă cu gândul că vor reuşi ceva astazi sau mâine, sau data viitoare. Ceva care să-i facă fericiţi.
Aş vrea să nu mi se mai pară aşa extraordinar că oamenii zâmbesc mult chiar şi atunci când călătoresc singuri şi îşi pierd zile din viaţă în avioane, să nu mă mai mire că există persoane care nu se grăbesc atunci când le ceri ajutorul sau ţi-l oferă atunci când nici măcar nu-l ceri. De fiecare dată vin acasă pornită să schimb lumea şi mă lovesc de mentalităţi care spun Nu înainte să audă ideea până la capăt, înainte să înţeleagă conceptul sau să-l încerce măcar într-o manieră proprie, individuală, personalizată. Şi eu am spus Nu de nu-mai-ţin-minte-câte-ori, sub influenţa unor temeri pe care le purtăm de mulţi mulţi ani cu noi prin lume şi de care se vede că încercăm să ne detaşăm spre a putea merge înainte, spre a-i putea prinde din urmă pe cei care îmbrăţişeasă atât idei cât şi oameni, fără să le fie frică de eşec. Întotdeauna urmează un alt zbor, chiar dacă trebuie să-l aştepţi câteva ore sau să schimbi câteva avioane. Nimeni nu rămâne prins între lumi pentru totdeauna.
Una peste alta, a fost unul dintre cele mai frumoase oraşe vizitate până acum 🙂
Detalii “tehnice”, aici.
Şi ce-am pierdut, din lipsă de timp, vedeţi mai jos:
