Încă nu miroase propriu-zis a vară, deși arde asfaltul în interior iar rochiile stau aliniate pe umerașe, inghesuite de dorința de a vedea soarele. Dacă ar avea gură m-ar certa că nu le port, că nu le calc, că nu le plimb. Ele nu știu ce vară lungă urmează…
Weekendul trecut am auzit primii greieri. Și era seară, și era iarba udă și eram departe, acolo unde cineva pictase Luna un pic mai aproape de Pământ,față de cum eram noi obișnuiți. Dacă mai aveam vreun dubiu că oamenii se găsesc ușor după criterii inexplicabile, nu mai am niciunul. Există oameni frumoși peste tot, mai ales atunci când nu-i cauți. Și n-ai nevoie să le vezi chipurile ci doar să stai lângă ei și să-i simți. Acei oameni care pot cu un zâmbet să lumineze un oraș întreg și pe care poți să-i iei de unde au ajuns fără să știi pe unde au fost. Și fără să conteze.
Acasă nu văd străzile. Nu văd mașinile, nu văd clădirile, nu văd individualități. Se amestecă toate și mă amestecă și pe mine printre ele în cel mai puternic sentiment de apartenență. Ai senzația că toate-s ale tale și tu ale lor.
Dacă aș putea trage de Dunăre, aș lua-o cu mine peste tot în lume.
home sweet home, ha?!
cea mai cea 🙂
Ce sentiment ciudat cand descoper o alta persoana cu aceeasi pasiune ca mine: batranul fluviu. Mereu m-am exprimat cu “Dunarea mea”.
Acum e putin subred acest posesiv. 🙂
Ma gandesc sa-mi incoltesc aceasta obsesie pentru Dunare si sa pastrez doar admiratia pentru materia asta extraordinara care e apa.
E o obsesie care nu face niciun rau, doar bine. Las-o libera 🙂 Eu prea rar ma duceam s-o vad cand locuiam acolo, dar acum imi deschide drumul spre casa si parca o pretuiesc si mai mult.
Sa inteleg ca sunt norocoasa ca timp de 28 de ani am privit Dunarea din balconul locuintei mele in fiecare zi? ;))
M-am bucurat mai mult de ea in copilarie, cand nu era atat de neingrijita, murdara si urat mirositoare.
dada, o norocoasa! 😛 mereu mi-am dorit sa deschid geamul si sa vad o apa: fie fluviu, mare sau ocean :)))
Am uitat sa mentionez ca se mai vad si muntii Dobrogei, dincolo de Dunare 🙂 Peisajul a fost superb, chiar ma trezeam in fiecare dimineata si ma gandeam ca n-as putea sa ma plictisesc niciodata de o asa priveliste. Pana a inceput constructia de blocuri, vile, biserici si vastul peisaj a devenit tot mai restrans… Acum, de fiecare data cand ma duc la mama si ies pe balcon, nu simt decat nostalgie pentru ce a fost si multa dezamagire pentru ce este.