Niciodată nu se aşteaptă să o sun de ziua ei. Să-mi amintesc eu, de departe, acest detaliu atât de important pentru ea… Şi mereu e surprinsă şi se bucură din suflet. Iar bucuria ei este şi bucuria mea. Oamenii care ne-au văzut crescând (şi mai important decât asta, ne-au AJUTAT să creştem), merită tot efortul. Chiar dacă acesta e doar un telefon uneori. Sufletele mari se bucură la gesturi mici… aţi observat? Cum bunica nu mai este de o vreme îndelungată, mă agăţ cu toate puterile de ea. Pentru că a avut grijă, la un moment dat, de amândouă. Mi-e dor să le văd la cafea dimineaţa. Sau făcând cozonaci. Tricotând pentru nepoţi. Şi tot ce mai face o bunică… N-o să-i ia niciodată locul, dar în mod cert umple o mare parte din golul lăsat de bunica în sufletul meu. Şi pentru asta o să am grijă să primească un buchet de flori astăzi. De departe…
Şi a trebuit să scriu asta pentru că tare mi-aş dori să vă amintiţi din când în când de oamenii care v-au văzut pe voi crescând. Şi care au fost acolo când v-aţi julit genunchii sau aţi învăţat să număraţi până la zece. Şi să încercaţi să înţelegeţi că nu merită să ne amintim de ei doar de sărbători. Că alea fir-ar, sunt doar de 2 ori pe an! Şi timpul trece… că aşa-i firesc.