Era 1996 și cazusem amândoi de acord că Toni Braxton era una din cele mai frumoase femei ale momentului. Pentru noi chiar era, mai ales că îi ascultasem piesa obsesiv, luni de zile, seară de seară, pe casete care nu se derulau niciodată suficient de repede pentru a potoli setea noastră de cuvinte-imposibil-de-găsit-în-dicționare. La vârsta când profunzimea sentimentelor nu te împiedică să-i iubești și pe alții dar crezi cu tărie că pe doar pe el nu-l vei uita niciodată… melodiile scrise parcă anume pentru voi nu fac decât să-ți furnizeze materia brută, necesară unor lungi suspine aruncate între filele unui jurnal. Pe el îl ștergi într-un târziu din memoria afectivă iar jurnalul merge la gunoi într-un moment de slăbiciune, dar melodia aia nu va mai însemna niciodată altceva. Încă smulge zâmbete, după 16 ani. Și-mi amintesc aproape toate zilele de atunci, mai bine și mai detaliat decât îmi aduc aminte de ziua de ieri în trăiri și cuvinte.
2002. Connex. Mesaje gratuite, minute puţine la abonament. Nopţi nebune de scris texte lungi, de citit şi recitit cuvinte mari, scrise cu nişte caractere atât de mici…bipăitul ăla care te ridica din pat la orice oră să vezi că te-a mai pupat o dată, că i s-a făcut dor de tine în miez de noapte, deşi peste zi nu era în stare să-ţi spună un cuvânt. Dar tu ştiai 🙂 Şi el ştia. Şi era ca o poveste pe care n-ai fi spus-o cu voce tare de teamă să nu se termine, aşa cum fac toate poveştile în care tinereţea are bătrâneţe iar viaţa fără de moarte nu s-a inventat.
A fost perioada în care am înţeles că vorbele de duh ale oamenilor mari ascund triste adevăruri: nu-ţi trebuie atunci când îl ai necondiţionat, dar îi vei simţi lipsa când îl vei pierde.
Să fi fost 2005 sau în preajma lui, în timpul acelor ani de facultate pe care mi-i aduc aminte ca pe o lungă perioadă în care nopţile erau zile iar zilele… tot zile. Anii în care am învăţat că un somn de 15 minute face minuni, iar restul timpului l-am transformat în poezie. Am fost pe rând Nichita, Minulescu, Bacovia…şi niciunul pe deplin. Aşa am crescut, înşelându-l pe unul cu celălalt, învăţând să-mi cunosc stările, să-mi educ gusturile, să-mi accept greşelile atât de lipsite de rimă.
În multe din nopţile acelea am dansat până la epuizare, pe o melodie în care m-am identificat doar cu notele şi sentimentele, nu şi cu versurile. O mai dansez şi acum, dar mulţi dintre cei care apăsau play de dragul meu sunt astăzi departe şi nu m-ar înţelege nimeni aşa ca ei.
2007, aprilie. Unele poveşti îţi spun singure, de la început, cum se vor termina… dar merită fiecare minut. Restul cuvintelor au rămas între noi şi atât.
Din când în când le caut in playlist, de teamă să nu uit. Nu poveştile, ci intensitatea trăirilor.
Şi mă scutur de emoţii şi merg mai departe.