Frântura aia de timp, între momentul în care te surprinde cu vorbele ei și momentul în care reușești să-i dai o replică pe masură…. Știi tu cât te place în momentul ăla? Așa stângaci cum ești, cu gânduri masculine care te fac să zâmbești…așa îi place să te-ncurce, pentru a te descurca tot ea mai apoi…e ca o joacă de care nu se mai satură nici când luminile s-au stins, în spatele ușilor închise. Și toate astea pentru că nu te cunoaște și nu o cunoști, dar, v-ați privit prea insistent la un moment dat, fără să clipiți, fără să mai existe altceva pe lume decât voi doi. Și poți să încerci s-o ghicești în gânduri și s-o interpretezi cum iți vine ție mai bine pe suflet. Ai libertatea începutului și avantajul de a nu știi ce demoni zac în ea și cât o să-i alergi prin minte, fără s-o prinzi vreodată. Cât de mult o să-ți lipsească începutul, mai tarziu, ai să vezi.
Când mi-a zis cineva, mai demult, că începutul se termină repede și niciodată nu mai poate fi la fel, am fost dezamagită de siguranța vorbelor sale. Eu militam pentru un început continuu, lângă același om, cu aceleași trăiri amețitoare zi de zi, fără să constat cum mă schimbam și eu, odată cu tot din jur. Chiar dacă în bine sau în rau, oamenii se schimbă odată ce ajung să se cunoască. Devin ei.