Unul dintre avantajele de a lucra intr-o corporație este că întâlnești tot felul de oameni greu de urmărit și de înțeles, cu toată deșteptăciunea și răbdarea cu care te-a înzestrat mă(mică)-ta sau Cel de Sus. Nici nu-și imagina imaginația ta plină de imaginație că pot exista atâtea situații absurde și atâta răbdare într-un metru 76 de om. Cred că am mai scris o dată despre asta, dar eram mica rău. Adică nu incepusem încă să frecventez cantina, acel loc minunat unde te întâlnești fără să vrei, exact cu cine nu vrei deloc. Dacă nu vă bateți pe ultimii cartofi prăjiți, sigur vă luați la întrecere pentru locul liber de la fereastră. Și în treacăt, să fii sigur că o să-ți amintească despre cum te-a sunat și nu i-ai răspuns, deși erai la birou și te-a vazut on-line. Asta ca să se asigure că îți intră cele 120 grame de carne de pui cu farfurie cu tot. Nu pot să mă justific mereu de ce nu răspund la unele telefoane. Ar însemna să le explic niște lucruri dureroase despre ei si nu pot să vorbesc cu gura plină, că nu-i frumos. Daca scuip venin, măcar să nu scuip și mâncare.
Așa se face că joi, la oră de vârf, ne-am făcut loc printre alți morți de foame ca noi, am răzbit să ajungem la mâncare, am avut ghinion s-o nimerim pe cea mai zgârcită dintre angajatele de la bucătărie, ne-am luat tristețea de farfurie și ne-am așezat, trei doamne și trei tăvi, acolo unde părea că oamenii au terminat și se pregătesc să se ridice. A fost o deosebită plăcere să constat că venirea noastră nu numai că nu i-a ridicat de la masă cu tot cu resturile lor din farfurie, ci dimpotrivă! Și-au cumpărat oamenii o sticlă de Cola și două pahare și s-au gândit ei că ce mișto ar fi să o bea chiar la masă și nu la bar, căci suptul maselelor și frecatul burții au un farmec aparte între două domnișoare și o doamnă. După aproape 5 ani de corporație, n-am reușit să prevăd mișcarea asta! Rușine să-mi fie.
Ce poate fi mai frumos decât să se uite niște străini în gura ta cum mănânci, sorbind din pahar cu aerul satisfăcut al celui care a plătit bilet să vadă asta, exact ca la cinematograf. Un bon și 3,50 lei foarte bine cheltuiți. Iar eu dau 40 lei cu floricele cu tot, să mă duc la film în oraș?! Sunt chiar snoabă.
Un “Hai, bă, că am avut noroc și azi” spus într-o tonalitate joasă (sau josnică, nu-mi mai amintesc….) s-a auzit în urma noastră, după ce ne-am ridicat de la masă. E momentul ăla când nu știi ce să faci cu tava și cu furculița și te trezești ca într-un episod din Ally McBeal, când imaginația o ia razna și capetele fraierilor ies prin tavă, ca un trofeu pentru femeia din tine care s-a săturat de proști. După ce că raportul dintre sexe e inegal, unii mai sunt și degeaba.
De cand am inceput sa imi explorez latura anti-sociala, si ma asez la masa cu necunoscutii din cantina, am avut parte de tot felul de conversatii interesante: acum doua saptamani am luat masa cu niste muncitori care isi luasera la unison carnat cu iahnie de fasole, si am discutat despre biserica din fotoreportajul de pe ferestrele cantinei. Unul din muncitori cunostea bine satul si stia destul de multe amanunte despre ce s-a furat dinauntru. Cica in cavou a fost aur. Mai recent, la o alta masa, se vorbea despre teoria cum ca exista mai multe dimensiuni iar noi, insensibili cum suntem, nu le percepem pe celelalte (numarul de dimensiuni percepute poate varia). Dar mai interesant, cica toti ne deplasam cu viteza luminii. Chestia asta am retinut-o pentru data viitoare cand mi se va spune “te misti cam incet”. Eu zic ca ati avut ghinion cu masa aceea.
Sunt absolut de acord cu presupunerea ta din ultima fraza 🙂
Si sunt absolut convinsa ca muncitorii aceia aveau mai multe de spus decat multi dintre intelectualii nostri 🙂
Pe vremuri, cand faceam delegatii la Kronospan-ul din Sebes, mai luam masa cu muncitorii in baraca – exact acelasi meniu – dar facut de ei acolo, iahnie si ce mai puneau ei. Majoritatea sunt oameni foarte pitoresti, am amintiri faine. Imi amintesc de unul care zicea – “dom’ inginer, eu iau 9 milioane si beau 5, restul ii fumez. Nu stiu ce sa ma fac cu nevasta-mea”.