“De ce nu avem mai multă grijă de noi?”, întreba un el, azi-dimineaţă la Tv, în timp ce alergam între şifoniere să-mi găsesc cele mai groase şosete din lume.
Probabil…
Pentru că, în iresponsabilitatea noastră, ne credem nemuritori.
Pentru că avem bani pentru cele mai scumpe smartphone-uri şi crocodili cusuţi cu măiestrie pe tricourile noastre, dar nu şi pentru o analiză banală, o dată la 6 luni. Sau 1 an. Fie ei şi 2.
Pentru că nu am fost educaţi, ca naţiune, să avem grijă de noi, decât atunci când începe să ne doară. Aşa că depinde de noi cum îi vom educa pe cei ce vor urma. Şi cum ne vom autoeduca, căci de la noi începe totul. Şi se propagă.
Pentru că, ne e frică de doctori. Şi nu doar pentru că îi asociem cu tragedii, ci pentru că, unii din ei sunt adevărate tragedii. Şi nu mai ştim către cine să ne întoarcem. Însă asta să fie ultima problemă, căci, în ciuda generalizărilor, există şi OAMENI. Trebuie doar căutaţi.
Pentru că, întotdeauna, ceea ce nu se vede şi nu se simte, nu deranjează. Doar că la un moment dat desparte. Vieţi, oameni, fericiri.
Tind să cred că normalitatea este aceea care vine cu binele de mână. De mâna noastră, târât uşor spre alţi ani, frumoşi şi de acum înainte.
Ar trebui să fim responsabili faţă de noi, înainte de a fi faţă de alţii. E cea mai altruistă formă de egoism.