Inocenţă.

Au trecut câteva săptămâni de atunci… Ca să vi-i imaginaţi, priviţi fotografia de mai jos. Cam atât de mititei şi cam aşa de drăgălaşi.

El, foarte grav: ” Tu ştiai că şi maşinile mor la un moment dat?”
Ea, micuţă, fâstâcită şi cu ochii mari: “Da’ cine ţi-a spus ţie asta? Eu nu cred…”
El, foarte grav şi afectat (dar bucuros că el ştie. şi ea nu): ” Ba, îţi spun eu.. l-am auzit pe tati azi-dimineaţă, în drum spre grădiniţă când ţipa la mama:” iar a murit motorul la maşină!!”. Mami nu mi s-a părut foarte tristă…”
Ea, oftând ca un om mare, îl ia de mână fără să zică nimic. Se pare că a înţeles. O să mai întrebe şi acasă, dar dacă spune el… Şi pleacă amândoi îngânduraţi.

Când eram ca ei nu credeam nimic din ce nu doream să cred. Dacă nu-mi plăcea, refuzam categoric. Credeam că oamenii mari mai spun şi prostii…( eh, ştiam eu ceva ;)) şi era de datoria mea să cred în adevărul meu… pentru că atât se chinuie să ne bage în cap unele lucruri, de mici, ca apoi, atunci când consideră ei că e cazul, să ne spună că tot ce-am crezut până atunci a fost de fapt o invenţie. Căci nu, lupul nu bate la uşa celor 3 purceluşi înainte să-i mănânce. În general, nu prea are el maniere, dar deh… 🙂 Şi nici barza care “m-a adus” pe mine nu s-a odihnit sub corcoduşul din curte în timp ce ai mei îi serveau prânzul :))

Dar măcar pentru câţiva ani, merităm să credem în basme şi poveşti, în magie şi imposibil, în animale care vorbesc şi maşini care mor, ca să învie după aceea 🙂 Cei mai frumoşi ani priviţi prin ochii omului mare (nu chiar ATÂT de mare…).