Aseară a nins. Nu aşa ca-n poveşti, dar a nins. Având în vedere că la 8 dimineaţa plecasem spre birou cu vreo 12 grade şi şanse de soare, vremea m-a luat şi pe mine “prin surprindere” (am citat din autorităţi în viaţă :)). Şi a fost una din serile acelea cu fetele, la căldură, cu de toate pe masă şi poveşti din cuptor.
Iar afară era genul de vreme prin care nu vrei să traversezi oraşul umed. Era o ceartă aprigă între toamna târzie şi iarnă de se blocaseră intersecţiile uitându-se la spectacol. Umbrelele ţipau la vânt, iar vântul riposta cu violenţă aruncând cu zăpadă pe brazii de-acum veseli deja, căci e anotimpul lor.
Ma gândeam ce bine e că ai unde intra să te adăposteşti, la ce masă să te aşezi, că ai ce pune pe masă şi în pahare şi cui să te plangi ca ai avut o zi grea. Şi nici nu trebuie să-ţi răspundă cineva, ci doar să te lase să vorbeşti.
Şi atunci iţi dai seama că încrâncenarea de peste zi e o pierdere de timp, căci ai un milion de lucruri pentru care să mulţumeşti şi să fii mulţumit.
E un sentiment care ar trebui să ne încerce mai des, nu doar în prag de Sărbători.
Plecand acasă mai târziu, am acceptat şi iarna. Oraşul se liniştise şi el.
Vezi ca a inceput sa ninga si la tine pe blog! :p brrr, intru-n casa! 🙂
Avand in vedere ca in oras s-a topit deja, urmaresc spectacolul de fulgi online 😛 si nici nu trebuie sa-mi pun fular 😀