Unii oameni plac de la prima atingere de mână. De la prima privire. Au o capacitate fantastică de a-ţi intra pe sub piele cu vorbe simple şi e o calitate nativă care-i face mai frumoşi decât sunt.
Sociopaţii in schimb, nu ştiu să comunice. Nici macar cu ei. Ei sunt aceia pe lângă care treci în fiecare zi, pe care îi ştii şi care te ştiu, dar mai mult de un “salut” nu pot articula. Nici măcar atunci cand încerci să-i faci să se simtă în largul lor, demonstrându-le ca pot avea încredere în tine şi că toate intenţiile tale sunt mai mult decât onorabile. În general nu prea ne pierdem timpul cu ei, dar eu am fost mereu de părere ca trebuie încercat, înainte de a-i exclude efectiv. Căci poate exista, domnule, un fundament bun care poate fi valorificat cu putină răbare din partea celorlalţi, dat fiind faptul că nu toţi provenim din acelaşi medii şi poate unii n-au avut norocul să aibă parte de comunicare în viaţa lor de dinainte de a-i cunoaşte noi.
Lumea nu e rea cum nici viaţa nu-i o curvă, aşa cum circulă clişeele deja patentate. Pur şi simplu nu mai are timp, nu mai are răbdare sa te întrebe, să te roage, să te educe, de la o vârstă la care se presupune că poţi avea singur grijă de tine. Oamenii vor să te audă, să vadă că-ţi doresti, că te implici, că ştii să asculţi la fel de bine cum ştii să te faci şi ascultat. Şi abia apoi te pot ajuta să creşti.
Unii pot fi însă mai dezămăgitori decat însăşi ideea ca nu vei putea niciodată să-i schimbi prin bunăvoinţă.