..cam aşa s-au scurs zilele trecute. Imi doream doar să nu sune telefonul, căci parcă nu aveam cuvintele la mine pentru a povesti şi mi-era poftă doar să tac, să privesc, să ascult.
Sibiul şi oamenii lui au un cuvânt aparte.
Am respirat aerul lor mai dulce şi mai prospăt, le-am ascultat graiul, l-am vorbit, le-am plimbat străzile, urcat scările şi atins zidurile încărcate de poveşti. Le-am zâmbit.Şi ei mie.
Le-am căutat străzile înguste, cele mai înguste. Clădirile, podurile, turnurile. Şi totul sub un soare ameţitor de frumos…Primul bronz pe anul acesta vine tocmai din Ardeal 🙂
Am ascultat jazz. Am crezut că-i mai simplu, dar e fascinant de complicat să-i urmăreşti emoţia şi să-i simţi inteligenţa din note. Mă uitam la cei din jur cum îşi mişcau capetele pe ritmul muzicii şi mi-am dat seama că eu ritmul acela nu îl am. Că nu-i o muzică aşa uşor de gustat, dar are un farmec al ei. Poţi să gândeşti. Te lasă. Mi-au trecut 1 milion de gânduri prin cap parcă mai uşor şi mai clar ca niciodată.
Chucho Valdez are 70 de ani şi 100 de degete cu care face minuni şi îţi taie respiraţia.
Sibiul ne mai aşteaptă, mi-a zis mie la plecare 🙂
