Un milion şapte sute treizeci si cinci de mii de gânduri! Când noaptea geme mai tare de stele si linişte şi greieri… tu te zvârcoleşti în pat şi te lupţi cu Moş Ene, uitând pentru o clipă că el e doar un bătrânel şi nu-i raport egal de forţe! Steaua aia strălucitoare de se vede prin perdeaua de la fereastră îţi aduce aminte de mesajul din tren când stătea lângă tine pe banchetă şi pe furiş i-ai trimis un “Te iubesc pînă la stele şi înapoi!”. Refrenul corului de greieri de sub geam te duce cu ani în urmă când îi acompaniai cu râsete, alături de prieteni, în grădina bunicii, când era vacanţă şi toţi erau aşa de fericiţi încât nici nu-şi dădeau seama de importanţa fericirii lor. Şi brusc revii în prezent şi-ţi aminteşti de banalul mâine pe care îl reduci la task-uri şi obligaţii, promisiuni, necesităţi. Verifici alarma dacă e setată şi te întorci pe partea cealaltă de pat. Şi te ia un gust amar ca parcă era mai frumos acum 4 minute când aveai în nări mirosul de trandafiri roz din copilărie… acela pe care azi nu-l mai găseşti niciunde. Ori ai fost fericitul proprietar al singurului specimen, ori… mirosul are şi o componentă a timpului. Cu cât urci pe axă… cu atât pierzi din el. Şi deduci, după legile fizicii, că n-ai să-l mai întâlneşti vreodat’ pe acelaşi.
Şi e ora 3.00 dimineaţa… iar ţie ţi-au trecut prin minte toate cele un milion şapte sute treizeci si cinci de mii de gânduri la care nu te aşteptai să te opreşti în noaptea asta. Oare le chemi? Vin singure? Şi dacă sunt prea multe… şi vin deodată? Se lovesc şi se răstoarnă 🙂 Nu-i de mirare că suntem aşa buimaci dimineaţa. Noi ne permitem doar noaptea târziu să ne gândim la… noi.