Cândva, in 2 mii și-un pic, o sa stau la casă. O să am o curte nu foarte mare, dar viu colorată. O să am copaci, cel puțin 2, să pot dormi la umbra lor în după-amiezile calde de vară. O să am ronduri de flori și o masă rotundă de lemn, asezonată cu o vază plină de narcise galbene și lalele, proaspăt culese din grădina mea. Voi ăștia cu mese de plastic o să înțelegeți de ce, după ce veți veni în vizită la o cafea făcută la ibric.
Undeva, într-un colț de lume, mult mai aproape decât sensul larg al expresiei, casa mea nu va fi nici portocalie, nici roz, nici verde. Va fi o casă, în cel mai noncoloristic sens al cuvântului, dar va avea neapărat țiglă roșie pe acoperiș… așa ca-n amintirile mele despre cele mai frumoase case în care am locuit. Într-o mansardă mare voi așeza toți anii numărați în obiecte și amintiri. Pentru ca generațiile următoare să știe că dacă vor să-și caute explicațiile genetice ale caracterului sau temperamentului, le pot descoperi printre cutiile prăfuite. Și mă pot iubi sau detesta pentru asta.
Cumva, în viața asta ocupată, voi reuși să-mi fac timp să stau la soare, cu ochii închiși și să miroasă a iarbă udă și a asfalt încins. Și eu să am tălpile goale.
Din visul unei dimineți de primăvară.
Si neaparat un caine la picioarele tale. 🙂
Oh, da 🙂 Un labrador.