S-au întâlnit într-o seară, la o cafea târzie, într-un colț al Orașului Optimist. O plănuiau și o amânau de multă vreme, de teama revederii și de dragul preludiului verbal al unei seri care e mai frumoasă atunci când știi că urmează să se întâmple, decât atunci când îi sosește clipa. Amânăm lucrurile și oamenii care ne fac fericiți cu aceeași ușurință cu care amânăm tot ce nu ne face plăcere. Doar motivele diferă.
Cafeaua era încă fierbinte când au început să discute despre grădini de vară și castani bătrâni, despre imobile istorice și optimismul unui oraș dăunător pesimiștilor…..După mai bine de 3 ceasuri vântul s-a întețit, jucându-se blând cu părul ei, felinarele s-au stins unul câte unul și oamenii din jur au dispărut, rând pe rând, lăsându-i acolo să se aprobe și să se contrazică până la epuizare, cu energii nebănuite, o cafea rece pe masă și o poftă nebună de a-și spune tot ce nu apucaseră să vorbească la un alt moment dat, în aceeași viață, dar altă dimensiune, aceea a unor ani îndepărtați.
I-au dat afară mult după ora închiderii, atât erau de frumoși când își vorbeau milioane de cuvinte, despre tot și despre nimic. S-au scuzat, cumva rușinați că nu și-au dat seama de trecerea timpului și au plecat, pe jos, spre casă. Când a lăsat-o în fața ușii, n-a mai reușit să plece de acolo. S-a așezat jos, pe trepte, și-a aprins o țigară și cuvintele lor s-au despărțit pentru o clipă. Lăsase să treacă atât de mult timp și aproape nimic nu se schimbase între ei. Trecuse prin viețile multor femei și multe femei trecuseră prin inima și patul lui, dar prea puține reușiseră să-i fure o noapte de cuvinte spuse cu rost, fără să i le ”cerșească” în prealabil. Știa că dacă pleacă, ar face bine să nu se mai întoarcă niciodată. Și a rămas, de data asta, iertându-și deciziile mai vechi, cu mult timp după ce ea i le iertase deja, dintr-un infinit respect și o fascinantă dragoste pentru ce putea fi ei doi, atunci când erau împreună.
Întâlnim în viață atâtea personaje interesante, atâtea guri fermecate și trăim atâtea povești …si totuși, prea putine merită si reușesc să ne fure timpul, atenția sau o parte din noi, la care putem renunța cu ușurință și fără a simți că pierdem ceva. Cred că mai întâi se îndrăgostesc cuvintele noastre între ele și abia apoi ne descoperim noi, ca entități materiale.
Oamenii sunt povești.