Mi-a zis că par foarte sigură pe mine, m-a privit de jos în sus şi mi-a zâmbit cald. Şi mi-a strâns mâna având în ochi privirea aia aprobatoare, de om mare care te ştie de când tremurai de emoţie în spatele unei uşi la care băteai mereu timid, pentru că în jurul tău se întâmplau lucruri serioase, se luau decizii scumpe şi se semnau hârtii de mare angajament, unul pe care tu nu erai pregătită să ţi-l iei în nume propriu.
E adevărat că anii te readuc faţă în faţă uneori doar pentru a-ţi demonstra că există echilibru în Universul tău şi al lor, pentru că de câte ori strângi pumnii şi ţii discursuri în capul tău, doar tu cu gândurile pe post de audienţă (şi te miri şi tu de coerenţa, argumentaţia imbatabilă şi fluenţa ideilor proprii), de câte ori îţi retuşezi machiajul aproape perfect şi mai exersezi încă o dată zâmbetul ăla care topeşte cuburile de gheaţă din paharele lor de cristal contrafăcut, de atâtea ori ţi-ai dori să demonstrezi că eşti mai bun(ă) decât ai lăsat să se vadă, că tot ce părea greşit atunci ai transformat tu în bine mai târziu, că ai evoluat peste aşteptările lor sau chiar ale tale. Nicio competiţie nu e mai tentantă şi mai plină de adrenalină decât aceea cu tine însuţi.
Mai devreme sau mai târziu ne întâlnim, spre a finaliza poveşti întrerupte de planurile altcuiva, spre a închide cercuri în care ne învârtim uneori din inerţie, căutând ameţiţi, colţuri în care să ne odihnim.