De cum am ajuns pe malul Dunării, m-am răzgândit: nu-mi mai trebuie zăpadă de Crăciun. Soarele ăsta minunat face ca Dunărea mea să fie atât de frumoasă, că nu-mi mai trebuie nimic de când am ajuns acasă.
Am venit spre Severin cu oameni care, de 30 de ani, de când au plecat de aici, n-au ratat niciun Crăciun acasă, cu familiile pe care le văd atât de rar în viteza vieţii. Şi se vede bucuria pe chipul celui ce are dor de pământul pe care şi-a început povestea şi a învăţat să gândească.
Şi iar s-a umplut oraşul ăsta de copii rătăciţi prin colţurile ţării şi ale lumii. Şi mesele nu au destule scaune niciodată, cafelele sunt deja programate pentru restul săptămânii şi aproape că-mi vine să fac o listă să nu uit nimic şi pe nimeni, căci sunt rare momentele când oraşul fierbe aşa de tare în spatele geamurilor îngheţate.
Cu toate poveştile de la telefon, căci încercăm să păstrăm legăturile peste ani, parcă tot mai avem o grămadă de spus acum…proximitatea dă drumul la sentimente, iar sentimentele transformă poveştile în noi întâmplări.