Azi am stare şi poftă de Nichita Stănescu… să-l citesc şi să-l ascult, să-l înţeleg şi să-l readuc o clipă la viaţă. Muzicalitatea şi originalitatea versurilor sale, naturaleţea emoţiilor unui Nichita veşnic îndrăgostit de ceva sau cineva…. n-am încotro şi îl bifez la artişti iubiţi. Am această onoare.
“Spune-mi, daca te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-as săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Este considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980). (ro.wikipedia.org)
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşnesti într-o îmbrăţisare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că esti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au vazut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pamânt,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii ca eşti, a-ntâmplarii că sunt.
În interpretarea unică a marelui Nicu Alifantis…