Într-o zi, când el se aștepta mai puțin, i-a aruncat un Te iubesc, scris cu ruj roşu pe oglinda aia norocoasă care se bucura zilnic de chipul lui morocănos și adormit de dimineața devreme. Atunci când ochii lui se oglideau doar pe jumătate, ai ei îl urmareau până se pierdea în spatele ușii de lemn şi din întuneric se făcea lumină. Apoi se întorcea pe partea cealaltă de pat, a lui. Pentru momentul ăsta s-ar fi putut trezi în fiecare dimineață înainte de răsăritul soarelui.
Și-a asumat roluri masculine care i se potriveau doar prin prisma stângăciei cu care le interpreta, mereu sigură că gesturile ei vor schimba lumea. Dacă nu lumea întreagă, măcar lumea lui. L-a cerut de soț pentru anii ce vor veni și s-au alergat printre cuvinte, râzând, până au crescut mari și departe, tot mai departe. Atât de multe cuvinte, atât de puţine întâmplări.
Ieri, după mult timp, i-a scris o scrisoare pe hârtie, convinsă fiind că nu-i va mai recunoaşte scrisul. 35 de rânduri goale, numărate în gând. I-a lipit un timbru cu flori de primăvară și i-a trimis-o fără să să se gândească prea mult. A pus tot acolo, tot ce-a mai rămas. Emoții cu parfum de aprilie.
Din când în când, cu un egoism mascat, îi place să-şi asume zâmbetele lui, fără să ceară altceva înapoi.
Multumesc!
🙂