De-ar dura o veşnicie vara!
Ieri dimineaţă, când am deschis ochii în camera asta pentru prima oară după multe zile, n-am recunoscut nimic. Vedeam cu jumătate de ochi un tablou strâmb, mi se părea dintr-un anume film, dar nu-nţelegeam ce-i cu el în dimineaţa mea târzie. Aşa-i când te întorci la normalitatea enervantă a sfârşitului de concediu, după 2 săptămâni 🙂 Am cam tras chiulul de pe blog şi am adunat energie de peste tot, din locuri şi de la oameni dragi, unii dintre ei revăzuţi după multă vreme de absenţă nemotivată.
Iar am străbătut sudul, căci mi-e drag de mor să revăd anumite locuri. Despre Dunăre am mai scris şi probabil că o să mai scriu cât mă vor ajuta anii şi degetele. Cu ea începe orice concediu, când se lasă uşor în dreapta mea, încercând să-mi distragă atenţia de la condus, în timp ce la radio se aude o altfel de Casablanca a lui 2012. Pe ritmul ăsta s-au scurs primele 3 zile pe nerăsuflate.
Apoi ne-am aglomerat, iar oraşul a început să ardă de dorinţe ascunse în spatele ochelarilor de soare şi după blocurile decolorate de vreme…Când asfaltul s-a încins prea tare sub noi şi nici cisterna cu apă a lui Alex Velea n-ar mai fi putut salva situaţia, am fugit…
…M-am suit în tren şi am plecat spre Bucureşti. Din nou. A nu-ştiu-câta-oară anul acesta. E oraşul în care nu pot să dorm pentru că nici el nu doarme de atâtea lumini şi claxoane şi locuri frumoase ascunse pe străduţe întortocheate. Oraşul în care iubesc la nebunie să văd oamenii citind în metrou altceva decât ziare, oraşul în care îmi tot doresc să văd milioane de locuri şi tot nu ajung la ele căci mă pierd în mulţimea agitată, oraşul în care au plecat nişte oameni de suflet, pe care i-am adunat acum într-o grădină de vară, la o poveste şi o limonadă. Deşi trecuseră ani de când ochii noştri nu s-au mai întâlnit, încă rezonăm pe frecvenţe vechi, pe care nu mulţi le mai ştiu. Îţi trebuie atât de puţin ca să fii fericit iar atunci când eşti, nu-ţi mai ajunge nimic. E în genele noastre, e probabil blestemul dar în acelaşi timp binecuvântarea vieţii noastre. Cine ştie…
După câteva zile de “capitalizare” nocturnă şi o mică escapadă în munţi, la Bran, am revenit pe mal. Un alt mal, cu o poveste pe care sper s-o scriu în familie mulţi ani de acum înainte. O realizare frumoasă de pe a cărui ponton poţi să visezi tot ce ţi-a fost frică până acum să-ţi şi imaginezi măcar. Când valurile se sparg unele-ntr-altele în cel mai frumos ritm alert pe care ţi-l poate oferi fluviul, îţi vine să te aşezi pe jos, să te întinzi cu mâinile sub cap şi să urmăreşti o zi întreagă cum se duce soarele de la Răsărit spre Apus. Apoi, poţi să scrii o carte…dintr-un singur fenomen, dintr-o singură zi.
Niciodată locurile goale, ci oamenii din ele. Ei fac totul, ei pot distruge totul.
