Se făcuse destul de târziu când el intra în parcare, fix cât să prindă ultimul loc liber, cât de cât aproape de geamul lui. Chiar dacă nu se uită niciodată pe geam, măcar e un fals sentiment de siguranţă. Mereu se uită în urmă, să vadă dacă nu îl urmăreşte cineva. Mereu deschide uşa imobilului cu grijă, de teamă să nu fie plăcut surprins, aşa cum s-a întâmplat demult, când lângă uşă îl aştepta mai mult decât un teanc de flyere împrăştiate pe jos.
Aruncă cheile pe masă.
Îşi toarnă un pahar de vin.
Dă drumul la TV pe întuneric. Se pare că lumea nu stă în loc nici la ore târzii şi îi place asta. Îl face să-şi dorească să fie în mijlocul evenimentelor şi nu al gândurilor, dar oboseala îl trage în jos. Poate mâine.
Nu ştie nici dacă a încuiat uşa, nici dacă s-a spălat pe mâini, nici dacă şi-a pus cravata la loc sau a aruncat-o, pentru că le face mecanic de ceva vreme. Conştientizează, când vrea să stingă televizorul, că-şi anticipează mişcările şi imaginile următoare. Aproape că i se citeşte o urmă de mirare pe faţă când nu-şi găseşte pernele la locul lor. Câtă lipsă de obedienţă…în seara asta le va arunca fără milă pe covor, lângă pat.
Afară stă iar să plouă dar nu ştie sigur cu ce să asocieze stropii. Şi-şi aduce aminte cum i-a sunat într-o noapte telefonul. De cealaltă parte fulgera şi tuna iar cineva simţea nevoia să povestească frumuseţea fenomenului. Dar el ştia că de fapt îi era frică. Şi a râs.
Azi nu mai vrea decât să plouă fără sentimente de niciun gen. Să plouă doar ca fenomen. Să studieze componenţa apei de ploaie şi să citească despre beneficiile ei asupra organismului uman. Adică să devină pentru o zi sau o viaţă, doar un om de ştiinţă, care găseşte explicaţii pentru orice şi orice-ul se reduce strict la materie fizică.
Dă iar drumul la TV şi lasă urbanul monden să îl tragă la suprafaţă.
*Din garsoniera unei pisici cu rădăcini aristocrate (orice asemanare cu persoane reale este pur întâmplătoare şi se cere a fi tratată ca atare.)