Am rămas datoare cuiva cu o postare la mine pe blog 😉 Despre bărbaţi adevăraţi, cum am spus încă de atunci, nu despre tatuaje şi suportarea durerii, căci nu mă pot declara atât de superficială cât să mă bazez pe acţiuni demult probate şi de prea sensibila femeie, uneori inimaginabil de puternică şi rezistentă.
Felul în care reuşeşti să nu te pierzi chiar şi atunci când nu faci decât să pierzi te face mai adevărat şi mai bărbat decât ai tu impresia că eşti.
Nu-mi plac tatuajele, nu-mi plac muşchii încordaţi, nu-mi plac motoarele turate la maxim. Nu-mi place gălăgia asta intenţionată pentru că exprimă teama de nu fi suficient de spectaculos şi nevoia de a arăta lucruri care sunt mai frumoase descoperite singure.
Nu-mi plac nici lacrimile, dar dacă ceri la mine un şerveţel să ţi le ştergi o să apreciez că întinzi mâna şi te consideri om, nu supraom. Şi nici n-o să te întreb nimic dacă nu vrei.
Te defineşte ca bărbat inteligenţa de a stabili priorităţi, de a trage linie când e necesar un capitol nou – cu o uşurinţă mai mare decât o EA, de a nu lăsa orgoliul să te ghideze în luarea deciziilor de care fericirea ta se leagă prin poveşti incredibile pe care tu le-ai scris, de a-ţi asuma responsabilităţi de om şi mai apoi de bărbat, aşa cum spera cineva ţinându-te pe genunchi atunci când erai mic.
Sunt lucruri pe care un bărbat le face mai bine, le gândeşte mai bine, le explică mai bine. Nu suntem egali pentru că suntem atât de diferiţi şi aşa trebuie să fie. Iar un bărbat ştie asta fără să facă prea mult caz. Şi poate să te lase să tragi de bagajul ăla până îţi rupi mâinile ca să-i dovedeşti că nu eşti neputincioasă, dar el o face ca să-ţi arate că-ţi respectă poziţia verticală şi înverşunarea care te face mai frumoasă în ochii lui. Şi o face zâmbind.
Bărbaţii se formează în timp. Depinde de fiecare să-şi dea seama când e momentul lui.